Dunărea face un "U" gigantic la Tulcea, iar 200 de familii trăiesc de generaţii în această burtă a fluviului, rupţi de oraş. E singurul loc din România în care inundaţiile sunt o banalitate. Sursa: Vlad Stănescu
Sunt legaţi de mlaştina lor ca de Pământul Sfânt. E o fâşie cu vreo 200 de case pe malul celălalt al Dunării, ruptă de oraşul-mamă, Tulcea, pe care băştinaşii o privesc doar în zare, ca pe un continent separat.
E cartierul Tudor Vladimirescu, o mahala înverzită, neschimbată de 100 de ani şi în care toţi îşi vorbesc pe numele mic. E lumea lui Panait Istrati, trăiesc aici de zeci de generaţii şi tot aici vor să moară. Dunărea îi îmbrăţişează din trei părţi, ca intr- o strânsoare sufocantă. E pământul îmbibat cu apă, bagi lama lopeţii şi dai de pânza freatică.
Iar Dunărea le intră în casă de zeci de ori pe an. Apa îi aşteaptă în întunericul beciurilor, iar morţii îşi dorm somnul veşnic în gropi pline de apă şi nămol. Îşi trăiesc viaţa cu apa până la genunchi ca într-o orezărie. Dar nu se dau duşi de-aici pentru un motiv foarte simplu: o fi doar o baltă, dar e a lor.
"Şi peştele s-a înecat de la atâta apă"
"A spart digul acolo. A inundat casele. Ce-aveau, porci, găini. E un cetăţean acolo care o să vă ia cu barca. Îi daţi un leu şi vă trece dincolo", spune călăuza. Traversăm Dunărea cu o şalupă şubredă.
La pontonul de pe Tudor Vladimirescu, un sătean şi-a transformat barca în taxiu, pe o limbă de pământ inundată. Cobori din barca lui direct în curtea Bisericii. Singurul drum pe care poţi călca străpunge satul până la cimitir. Citesc titlurile de dimineaţă din ziarele tulcene: "Disperare. Digurile plesnesc sub presiunea apelor. Digul Măcin-Smârdan stă să se spargă. Digul e făcut sită la Ostrov".
"Cu natura nu te pui"
Părintele Laurenţiu a ţinut slujba încălţat în cizme albas
