…daca-mi ingaduiti. Am vazut si eu, pe internet, scena cu profesoara si “tzatzismul”. De aceasta data – si, subliniez, de aceasta data – mi s-a parut ca Traian Basescu avea dreptate. Da. Nu era el cel mai in masura sa se pronunte asupra fenomenului “tzatzismului”, ca nu e frumos sa vorbesti de funie in casa spanzuratului. Da. Femeia cu pricina (ma iertati, imi vine destul de greu sa-i spun “doamna profesoara”) suferea, crestea singura un copil, facea naveta, apele tocmai ii luasera casa. E, insa, suferinta o scuza pentru tzatzism? Nu cred.
Suferinta e o proba. Iti da arama pe fata. Iar arama care a iesit de pe fata profesoarei nu avea nimic pedagogic in ea. Daca te invata ceva, nu era in nici un caz lectia pe care copiii tai ai vrea sa o invete. Poti infrunta suferinta cu demnitate, sau ti-o poti tzatzi in piata publica, cu o mana in sold si cealalta vanturata in ochii interlocutorului. Ai de ales. Am inteles: presedintele a facut o greseala de PR. Dar de aici si pana a pretinde ca tzatzismul nu e tzatzism doar pentru ca a fost identificat de catre o alta tzatza, e cale lunga.
Ce vroia, de fapt, profesoara cu sapcutza si tricou Nike? Nu ii era nici ei clar. Vroia doar sa aiba la cine se tzatzi. S-a tzatzit si s-a simtit putintel mai bine. Repet: suferinta in sine nu e scuza. Dimpotriva. De-abia cand suferi, de-abia cand esti pus la incercare, poti dovedi ceea ce esti cu adevarat. Si, de multe ori, constati cu surpindere ca, de fapt, nu esti nimic.
De la Basescu nu (mai) am pretentii. De la o profesoara, insa, am.
PS Nu ma intrebati, va rog frumos, ce am suferit eu pentru a-mi permite sa-mi dau cu parerea. Am suferit. Sufar in continuare, dar asta e treaba mea. Refuz, insa, sa-mi spal suferinta in public. Refuz sa ma transform intr-o tzatza pe Voxpublica. Am fi deja prea multi.
PPS Pentru a nu cadea in pacatul pe care tocmai i l-am repr
