„Şi mie mi-au stricat, doamnă, straturile de roşii la Bucureşti" îi spune preşedintele unei femei cu casa inundată. Apoi râde.
Iată cum micul inconvenient devine egal cu adevărata tragedie, mâncărimea cu cancerul, ţânţarul cu armăsarul. Când cobori din sfera în care averea şi puterea sunt atât de mari, încât nu mai există riscul de a fi vreodată diminuate - nici de viitură, nici de DNA -, bunul simţ ajunge în mâl.
Sumele mari sunt abstracte şi opace. De aceea Camera Deputaţilor îşi doseşte cheltuielile defalcate în spatele unei singure cifre, comune. De-abia când coboară din cupola bugetului de ţară la venitul mizer al unei familii, exerciţiile de împărţire a banilor îşi revelează caracterul letal, de acrobaţie fără plasă.
„După ce se repară, ţi-o asiguri", ordonă preşedintele, iar când sinistratul care câştigă 450 de RON pe lună îl întreabă „Din ce?", bărbatul numărul 1 al ţării răspunde „Lasă-mă cu poveştile-astea!" şi pleacă. Nicicând preşedintele nu a avut un oponent politic mai bun decât profesoara din Dorohoi, care i-a dezvăluit lipsa de soluţii şi adevăratul caracter. Nicicând nu a existat o sinteză mai bună a relaţiei cauză-efect în România decât cea referitoare la calitatea învăţământului, care „a scos oameni ca dumneavoastră, domnule preşedinte".
„Sunt oameni care nu vor să-şi abandoneze casele. De ce credeţi că procedează astfel?", întreabă reporterul un bătrân. Mizanscena e perfectă, apă tulbure până la genunchi, astfel încât atât reporterul, cât şi bătrânul par a avea rol egal în această tragedie. Diferenţa e că, după acel minut de filmare, bătrânul îşi va lua viaţa de la capăt, murind undeva spre sfertul drumului, iar insinuantul reporter se va întoarce în casa lui cea sigură şi uscată. Iată, aşadar, adevăratul sabotor, omul care nu-şi părăseşte bruma de avuţie chiar cu riscul de a muri. Cel care vine acolo cu treabă nu are cum să
