Eram tânăr când am citit prima oară, în „Temps Modernes", celebra constatare a lui Sartre: „La ce bun arta, când în Biafra copii nevinovaţi mor de foame".

Cunoşteam şi definiţia dată de către Doamna de Staël artei, ca nobilă inutilitate, însuşită şi de Maiorescu. Doar că am devenit conştient mult mai târziu de sensul foarte diferit al celor două afirmaţii. Scriitoarea din secolul XIX pleda cauza autonomiei artei. Punctul ei de vedere era unul elitist şi, în termenii pe care îi va inventa doar cu puţin înaintea morţii ei Revoluţia franceză, de dreapta.

Punctul de vedere al scriitorului din secolul XX era populist şi, nu pur şi simplu de stânga, dar de-a binelea stângist. Şi el conţinea ideea de inutilitate a artei, cu precizarea că nu o considera câtuşi de puţin nobilă, ba chiar sugera că trebuie luată ad litteram. Dacă marea Doamnă, contemporană a lui Napoleon, de a cărui simpatie nu se bucura, înţelegea gratuitatea creaţiei artistice ca pe o absolută necesitate, micul domn, contemporan al comuniştilor francezi, a căror simpatie o avea cu prisosinţă, considera imoral şi primejdios să te ocupi de artă când în lume au loc tragedii de felul celor din Biafra.

Trec peste lipsa de logica, aşa zicând, istorică a frazei lui Sartre. În definitiv, dat fiind caracterul cronic al tragediilor în istorie, nelipsite din nicio epocă, nici îndepărtată, nici apropiată, în timp, ca şi în spaţiu, dacă Sartre ar avea dreptate, arta n-ar fi fost în drept să existe niciodată şi nicăieri. Problema este alta. Şi ea constă în întrebarea dacă arta este legată în mod organic de realitatea societăţilor omeneşti. Aparent, Doamna de Staël crede că nu este, de vreme ce o consideră o, fie şi nobilă, inutilitate. Doar că nu la o astfel de autonomie se referă ea, ci la acea libertate a artei de a asculta de reguli proprii şi caracteristice, de a nu sluji nemijlocit omului ca fiinţă so