Postasul i-a dat mamei, impreuna cu scrisoarea, si un ghem de blanita maronie, cu doi ochisori speriati si un nasuc cat un bumb...
O jucarie vie! "Pentru copila dumneavoastra", a spus el. Avea o catelusa care fatase sase puisori. Ghemuletul alerga cat e ziua de lunga, isi latra si codita, dupa care se invartea mirata, iar eu, fiindca era fetita, am botezat-o Dolly. Mancacioasa, a crescut repede, dar nu prea mult, cred ca era o corcitura de Pechinez. Cand ii era foame, ridica labuta dreapta si te mangaia pe picior sau pe mana, privindu-te insistent in ochi. N-o invatase nimeni. Rontaia mai mereu (o bucatica de zahar cubic era desfatarea ei suprema sau un biscuit). Felul in care se alinta era infinit. Stam la masa, intr-o zi, si citeam. S-a apropiat sfioasa si s-a lipit de piciorul meu. "Ce doreste fetita?", am intrebat. Ea s-a culcat cu burtica in sus si astepta. M-am gandit ca vrea s-o scarpin. In timp ce o scarpinam, imi conducea mana cu labuta, ca sa-mi arate pe unde. S-a ridicat apoi si mi-a lins palma scurt, drept multumire. Se rasfata cu mine si cu mama. Pe tata il respecta, era chiar obedienta...
Incepuse razboiul. Totusi, zilele se scurgeau linistite in oraselul meu natal. Nu se intampla nimic deosebit. Liliacul mov, in ciorchini grei, ne suradea la geam, o privighetoare, poate aceeasi an de an, canta genial, ca-mi venea sa plang de atata dumnezeire, apusurile sangerii erau divine. Pomii in floare, ca niste mirese, raspandeau arome amarui. Asteptam ciresele coapte, sa le atarn cercei. Duminicile mergeam la biserica toata familia, si tata, seara, canta la vioara, din clasici. De pe front, vestile erau tot mai rele. Teama, ingrijorare. Bucurestii erau bombardati.
Si a fost apoi o vineri noapte, cand, pana la ziua, pe strada noastra, care facea legatura cu gara, au trecut continuu siruri de motorizate si de ostasi calare. Tropotul copitelor
