Unirea Principatelor Române şi apoi Marea Unire din 1918, chiar şi mica Unire din 1945, au fost decise nu la Bucureşti ci în cu totul alte capitale şi de către alte puteri. Este un fapt, practic România este produsl negocierilor externe dintre victorioşii unor momente istorice sau altele. Am fost mari când am avut ştiinţa să stăm lângă cei mari şi mici când nu am ştiut cum cine să jucăm. L-am admirat pe Brătianu că a ştiut să fie machiavelic la Versailles în 1919 şi a crescut teritoriul României de două ori şi populaţia de trei. Cine îşi mai aduce aminte că Ion Ghica şi-a vândut două moşii ca să facă lobby la Paris pentru unificarea Principatelor? Nu a aşteptat banii naţiunii sau ai statului ci pe banii proprii a încercat să realizeze visul naţional. Chiar şi Pătrăşcanu şi-a pus viaţa în pericol – şi şi-a pierdut-o până la urmă din cauza asta – când a spus că, înainte de a fi comunist, este român. Asta la Cluj, când Clujul era sub administraţie aliată (sovietică) şi nu românească, căci fusesem destul de bravi încât să îl cedăm fără luptă maghiarilor în 1940, după ce cu vreo două luni înainte cedasem Basarabia şi peste câteva zile cedam şi Cadrialterul.

Ceea ce vreau să spun este faptul că România a avut întotdeauna mai mult de câştigat de la diplomaţie decât de la orgoliile stupide ale unor conducători sau alţii în numele „suveranităţii” naţionale. Tocmai suveranitatea ne-am pierdut-o când nu am ştiut să facem diplomaţie. Iar de multe ori diplomaţia înseamnă mai mult curaj decât discursul populisto-naţionalist. Înseamnă a şti să îţi negociezi poziţia, adică să pierzi (să dai) ceva ca să câştigi altceva. Să pierzi 10 minute din viaţă sau să pleci puţin capul sau să cedezi nişte principii sau să te faci că îţi pasă pentru a oferi naţiunii tale puţin respect din partea celorlalţi. Pentru asta există oameni plătiţi să aibă puţină coloană încovoiată, să ştie să