Sâmbăta e ziua mea de hălăduială prin “mahala”, aşa cum, mai în glumă, mai în serios, numesc zona în care locuiesc. Piaţă, câteva magazine mici şi umblat pe străzile din zona Popa Tatu – Berzei până spre Cişmigiu. Printre magazinele care fac parte din traseul de sâmbătă se află şi două second-handuri şi intru în ele de fiecare dată mai ales pentru plăcerea de a descoperi, uneori, adevărate “comori” vestimentare, genul ăla de haine sau accesorii pe care ştii sigur că nu le mai vezi la alţii.
Uneori cumpăr, alteori nu găsesc nimic care “să-mi spună ceva” şi, oricum, recunosc, plăcerea maximă e cea a răscolirii şi descoperirii. De data asta am găsit vrei trei rochii draguţe de vară, nişte pantaloni capri şi-o minunată fustă de mătase naturală.
Cum prinsesem sfârşitul programului, am fost rugată să mă grăbesc. Mă grăbeam… probând. Când am ajuns la casă cu braţul plin de haine, mi-au calculat cât aveam de plată, ceva peste 100 de lei. N-aveam atâta cash la mine, aşa că le-am spus că trebuie să traversez până la un bancomat. Ţâfnoasă, una din vânzătoare, mi-a spus că programul s-a terminat şi nu stă după mine.
Întâmplător (una dintre fostele vânzătoare mi-a fost colegă de şcoală generală) ştiu cam ce vânzare au: maxim 2-3 sute de lei pe zi, iar in zilele de weekend nici atât. Adică probabil cheful meu de shopping îi dubla vânzările zilei. I-am spus asta, şi că atitudinea ei e total nepotrivită în condiţiile date, şi credeam că ne oprim acolo. Ei bine, nu! Ştiţi care a fost replica ei?
Şi ce-mi pasă mie? Nu e magazinul meu!
Mi s-a părut prea mult să-i explic faptul că sigur, magazinul n-o fi al ei, dar dacă se închide nu suferă doar patronul ci şi ea, pentru că-şi pierde locul de muncă. M-am limitat la a-i ura mult succes la vânzare şi clienţi. Şi, sigur, nu mai intru niciodată în magazinul ăla pentru că, dacă în unele cazuri n-am de ales (vezi
