În ultimele săptămâni am retrăit experienţa lecturii din adolescenţă, a lecturii pentru plăcerea cuvântului scris. Ieri am terminat de citit Alexis Zorba, a lui Nikos Kazantzakis. Ediţia din 1969, în traducerea lui Marcel Aderca.

Mi-am dat seama abia după câteva pagini bune ce m-a cucerit într-atât. Nu era doar povestea, altminteri captivantă, cât mai ales limbajul, limba română în care era tradusă cartea. A fost primul text pe care l-am citit în ultima vreme în care am regăsit limba română care m-a îndrăgostit de disciplina Limba şi literatura română în liceu. O limbă curată, ne-englezită, ne-internetizată, ne-clişeizată.

O lectură senzaţională, nu în sensul cretin, tabloido-otvist actual, ci în sensul senzaţiilor de bucurie pe care mi le-a dăruit. Să citeşti de dragul cuvintelor a ajuns la fel de greu cu a asculta de dragul lor.

Mi-am adus aminte că pasiunea mea pentru cărţi şi documente vechi a început tot cu o lectură, a ediţiilor din 1898 ale revistei Furnica. Le citeam seara, înainte de culcare, şi pentru poveştile dinăuntrul lor, dar mai ales pentru limba română în care erau aşternute în pagini. O blândeţe, o bogăţie, o dulceaţă pe care azi nu le mai citesc şi nu le mai aud decât foarte rar.

Ştiu că vremurile evoluează şi limbile odată cu ele. Mie însă, limba română frumoasă şi corectă îmi lipseşte. Cred că relaţiile dintre noi, în spaţiul public sau în cel privat, se deteriorează şi pentru că limba în care încercăm să ne facem înţeleşi se strică. Când limbajul e golit de frumuseţe şi relaţiile, care se sprijină pe el, se subţiază. În lipsa unor cuvinte potrivite, gândurile devin mai sărace.

Şi pentru că nici o descriere nu poate înlocui povestea lui Zorba, redau mai jos câteva pasaje din carte, care mi-au mai alinat dorul de cuvinte şi de poveşti frumoase. Unele dintre paragrafe cred că i-au plăcut şi prietenei care mi-a împrumut