Criza financiară începută în 2008 a debutat prin evenimente obişnuite: incapacitatea lui Paribas Banque din Paris de a restitui depuneri din două conturi şi, mai ales, incapacitatea băncii Lehmann Brothers din SUA de a recupera creditele în domeniul construcţiilor

A intervenit o criză de lichidităţi, care a fost urmată de reducerea investiţiilor, a activităţilor economice, apoi de creşterea şomajului, cu toate consecinţele. în 2008, autorităţi din diferite ţări mai sperau că este vorba de crize localizate, dar au început imediat combaterea lor. în România s-a împărtăşit această evaluare (să relecturăm presa cu declaraţiile responsabililor administrativi şi bancari de la acea dată!), dar s-a aşteptat trecerea timpului. Aceasta cu toată neprecauţia, căci ţara noastră avea, în plus, deja propriile ei cauze de criză datorată insuficientei reforme, declinului competenţei administraţiei ţării şi scăderii calificărilor profesionale. Iar ceea ce a urmat în 2009-2010 în viaţa ţării a întărit toate cauzele de criză indigenă, la acestea adăugându-se o politizare primitivă. Şi în 2009 a continuat euforia declaraţiilor oficialilor (“vom depăşi criza”, “nu vom reduce salariile” etc. erau refrenul până la alegerea preşedintelui). A trebuit ca presa internaţională (vezi “The Economist”) să atragă atenţia, în 2008 şi 2009, că România va plăti mai mult în timpul crizei, căci are nevoie în mai mare măsură de investiţii externe. A trebuit ca Fondul Monetar Internaţional să atragă atenţia guvernului, în 2009, că deficitul bugetar este alarmant. Dacă până la această dată guvernanţii nu au înţeles criza, odată confruntaţi cu aceasta, ei o înţeleg şi mai puţin. în niciun moment guvernanţii României nu au dat dovadă de competenţă, continuând aceeaşi politizare primitivă, care este unul dintre cancerele societăţii româneşti actuale. Doar că acum agită deasupra capului tuturor constatare