Pe Covaci colţ cu Şepcari, în Centrul Istoric al Capitalei, o uşă mică, aproape timidă printre zidurile încruntate, face trecerea către lumea lui Aiurea. Odată pătruns acolo, spaţiul şi timpul capătă brusc alte dimensiuni. Sursa: Alina VătămanSursa: Alina VătămanSursa: Alina VătămanSursa: Alina VătămanSursa: Alina VătămanSursa: Alina VătămanSursa: Alina Vătăman
1 /.
Spânzurate de perete, cu cel mai desăvârşit simţ artistic, capetele din ipsos se întorc odată cu tine către peretele cu mult negru, parcă desprins dintr-un tablou minimalist. Capetele poartă pălării. Mari, albe, cu boruri largi, cu bentiţă sau flori de câmp, aşa cum vedeam odată că purtau mamele noastre, a căror eleganţă de sezon se definea obligatoriu cu pălăria. Capetelor li se adaugă picioare şi busturi, la fel ieşind din peretele alb şi creând senzaţia unor iminente apariţii fantomatice.
Abia după ce revii din contemplarea mulajelor şi a imensului păianjen cu terminaţii electrice, care a pus stăpânire pe tavan, şi privirea îţi coboară pe coloanele din piatră ce par acolo de când lumea, realizezi că te afli într-un atelier vintage.
Rochii cu parfum de levănţică şi tartă cu fructe
Haine, pantofi, accesorii, mai ales accesorii, toate marcate de patina timpului, se află înşirate într-o ordine studiată în Atelier Aiurea. Atingându-le, fiecare îţi spune câte o poveste. Una este o rochie de bal, elegantă, diafană, strălucitoare, în timp ce alta încă mai miroase a serbare câmpenească şi pare că s-a desprins cu greu de cureaua care zace pe lunga masă ce tronează în mijlocul atelierului.
Din spate, de pe tejgheaua înaltă, de unde, uneori, mixează acorduri moderne un DJ, răzbate miros de prăjituri de casă, combinaţia perfectă cu aroma de levănţică pe care o simţi de la intrare. ”Nu mă lasă mama niciodată fără prăjituri. Face pentru toată lumea”, spune Cristina Ivan, cea care a dat v