Aflaţi în premieră într-o asemenea postură, cei doi au fost învinşi de perechea austro-germană Jurgen Melzer-Philip Petzschner cu 6-1, 7-5, 7-5.
Ar fi fost atît de frumos să meargă pînă la capăt! Părea ocazia ideală: suprafaţa, vremea, cadrul, totul. Dar nu s-a putut. Nu ieri. Nu de această dată. Tecău şi Lindstedt, un dublu construit abia în urmă cu cîteva luni, şi-a făcut loc în finala de la Wimbledon după un traseu solid, însă nu lipsit de momentele sale dramatice. A eliminat pe parcurs perechi mult mai titrate şi cu o experienţă comună mai mare şi aşa a ajuns în lupta directă pentru trofeu. O ţintă ce nu părea deloc obiectivă în martie, cînd Horia şi Robert au jucat pentru prima dată împreună, la Miami. Atunci au şi decis să-şi extindă parteneriatul şi ideea a fost bună.
Urcuşul s-a dovedit abrupt. Două titluri cucerite, unul pe zgură, la Casablanca, şi altul pe iarbă, la 's-Hertogenbosch, apoi această finală de Mare Şlem. Ar fi fost frumos să meargă pînă la capăt. Dar nu s-a putut. Nu ieri. Poate va fi altfel data viitoare. De fapt, trebuie să fie altfel.
Emoţii mari de tot
Finala cu Melzer şi Petzschner a început cu stîngul pentru dublul româno-suedez. Horia a servit întîiul şi emoţiile l-au doborît. După ce în meciurile anterioare, prima lovitură a sa a fost un aliat de excepţie, acum l-a trădat. Şi nu doar în primul game, ci pe toată durata partidei. Cu acest atu diminuat, Tecău nu şi-a intrat în ritm. A făcut mai multe duble greşeli, unele în momente-cheie.
Nu e mai puţin adevărat însă că de partea cealaltă a fileului s-au aflat doi valoroşi jucători de simplu, care au returnat formidabil din prima clipă. Probabil de aceea şi Horia, şi Lindstedt au avut o eficienţă a serviciului mult mai scăzută decît în tururile precedente. Austriacul şi germanul au jucat excelent, "meciul vieţii noastre",
