Siluirea democraţiei din anii 2008 şi 2009 îşi cere răsplata. Descinderile în zonele sinistrate ne-au arătat o Românie lipsită de speranţă.

Trei oameni au aruncat cu ouă şi roşii după premierul Boc, la Galaţi. La Dorohoi, preşedintele Băsescu s-a certat cu o profesoară, iar la Săuceşti-Bacău a fost luat la rost de o mână de săteni pentru programul de austeritate. Acestea toate nu înseamnă nici ură, nici val de nemulţumire socială. Chipul ostilităţii publice arată cu totul altfel. Sunt oamenii care tac înverşunat, cu ochii aţintiţi către acela care, în minţile lor, personifică răul. E murmurul care se face auzit tot mai intens, înainte de a se contopi într-un „Huo!" prevestitor de rele. Sunt pumnii strânşi şi privirea aceea colectivă ce face să-ţi îngheţe sângele în vine.

Nimic din toate acestea nu i-au întâmpinat pe primii doi bărbaţi ai statului, care au descins în zonele sinistrate. Dar nici ei nu au lăsat în urmă speranţă. Nu au mişcat nici lucrurile, nici inimile. Pur şi simplu, ei şi oamenii n-au avut prea multe să-şi spună. Locuitorii nu s-au sinchisit de prezenţa liderilor în zonă, aceştia din urmă au schimbat câteva replici cu unii mai răi de gură, apoi fiecare a rămas sau a plecat în lumea lui.

Ei bine, asta poate fi de o mie de ori mai rău decât manifestarea colectivă a nemulţumirii. Când oamenii te întâmpină în număr mare să îţi ceară socoteală şi, da, să te huiduie - democraţia le dă dreptul - înseamnă că, de fapt, speranţa nu a murit cu totul. Înseamnă că oamenii mai au aşteptări, chiar dacă, pe moment, poate, nu ai reuşit să le împlineşti ca om politic. Dar, cel puţin, eşti viu şi ai de-a face cu oameni vii, cu comunităţi care ştiu ce vor. Ştii că există un scop social pe care încă nu l-ai atins.

Descinderile mai marilor politici în zonele sinistrate ne-au arătat o Românie profundă lipsită de scop şi de speranţă. Oameni derutaţi,