Ca de obicei în ultimii şase ani, şi inundaţiile din vara aceasta au devenit subiect de vie dezbatere publică. Mult prea vie, ar spune unii. Dar, dincolo de faptul în sine, comentariile dau contur unei realităţi subiective. Una din multele realităţi posibile. Căci, vechea probă aristotelică a adevărului ca adecvare între ceea ce se spune despre ceva şi ceea ce exis-tă în fapt, pare să fi fost pusă la index. Nu mai este adevărat ceea ce există, ci ceea ce se vede. Ori ceea ce este util. Aşa că adevărul se impune prin luptă, nu se mai descoperă şi cu atât mai puţin nu se manifestă ca atare. Imaginea lumii ca spaţiu al conflictului, iar nu al colaborării între oameni, a dus la transformarea realităţii în subiect de confruntare. Lupta pentru ca o realitate să prevaleze în raport cu celelalte face ca realitatea să fie vidată de obiectivitatea sa. De la imaginile obsesiv reluate de televiziuni pentru a arăta suferinţa, groaza sau deznădejdea celor care au fost afectaţi de "potop", la talk show-rile în serie care joacă cartea emotivităţii pentru a produce audienţă, totul se petrece în numele libertăţii de exprimare. Până unde, însă, poate merge libertatea de informare? Aceeaşi întrebare apărea - de fapt era reluată, dar de data aceasta cu forţa unui document oficial - cam odată cu începutul noului ciclu de inundaţii în proiectul de Strategie de Securitate Naţională produsă de Cotroceni şi asumată de CSAT, ajungând să definească o "vulnerabilitate" a satului român de astăzi.

Prea multă libertate de expresie duce la un preaplin de politică, şi nu orice politică, ci o politică interesată în favoarea unor grupuri de interese. Cam aşa ar putea fi reproduse, pe scurt, argumentele împotriva excesului de libertate de exprimare din România de azi. "Oamenii se răcoresc", spunea preşedintele Băsescu în vizită la Săuceşti, Bacău, după un schimb de replici cu localnicii, sugerând