După câteva luni în care am fost făcut pedelist, băsescian, pesedist de-al lui Ponta sau de-al lui Năstase, trădător de ţară udemerist şi niciodată penelist, e timpul unei confesiuni. Poate e bine să spun cu cine ţin. Nu va fi însă răspunsul pe care vi-l doriţi. Aproape sigur.

Vă spun de la început: veţi pleca dezamăgiţi de aici. Veţi gândi că deja fapta a fost comisă, aţi dat click-ul (de parcă ăsta ar fi ţelul suprem în viaţă) şi că trebuie să primiţi satisfacţie, trebuie să citiţi un răspuns ferm şi răspicat de genul „Duca cântă oficial în struna lui x, y sau z politician”. Nu se va întâmpla asta, aşa că…. poate e mai bine să treceţi la alte postări. Dar cel puţin un nume, veţi primi. Din sport.

Îmi recunosc limitele, banalitatea, nota de previzibil, mainstream, patetismul. De 14 ani (aşa cum descopeream ieri, numărându-i) mă uit la Turul Franţei, a cărui ediţie 2010 a început ieri, şi sunt din nou relaxat. Mediocritatea Mondialului are începând de sâmbătă un medicament, iar meciuri precum Portugalia-Brazilia, cele ale Olandei, Italiei, Franţei şi ale încă trei sferturi din participantele competiţiei din Africa de Sud, pot fi date uitării.

Ţin cu Armstrong. Ţin cu zeci de poveşti spuse pe şosea. Nu cea a supermanului care a învins cancerul pentru a deveni cel mai titrat ciclist din istorie – deşi şi aceasta e exemplară, marketată şi împachetată cu tot glamour-ul aferent unui succes story: cărţi, dvd-uri, fundaţii umanitare – ci cu cea a atletului care lua uneori muntele la pedală cu uşurinţa unei gazele, pe cele mai crunte căţărări. Chiar dacă numai figură de gazelă nu-ţi inspiră mutra texanului. Da, acel texan niciodată prins îndopat cu medicamente, droguri, steroizi etc, deşi acuzaţiile asupra-i au curs, o fac şi acum, fără ca testele anti-doping să le confirme. Deocamdată.

Ţin cu episodul Alpe D’ Huez 2001, cu Mont Ventoux, cu pot