…bun: sunt roman. Bun: sunt american. Am doua pasapoarte si doua cetatenii. Votez si-n stanga, si-n dreapta (Atlanticului:). Cum jonglez problema asta de identitate? De cele mai multe ori, foarte simplu – nu ma gandesc la ea. O eludez, mai frumos spus. Cum o jongleaza copiii mei? Habar n-am. Ma mai intreaba baietii: “daca America se bate cu Romania, noi cu cine ne batem?” Bat in lemn si le spun ca “ne batem” alaturi de aia care au dreptate atunci, fie ca pierd, fie ca nu. Ma straduiesc: vara, citesc si scriu in limba romana, in restul anului ii las sa vorbeasca in engleza, noi le vorbim in romana; de multe ori rezultatul un melanj de genul “pot sa am un pahar de Coca-Cola?” (“may I have…). Nu va revoltati de pomana! M-am revoltat si eu – si degeaba. Cand e un singur copil, mai merge. Are doua lumi paralele. Cand sunt mai multi in aceeasi casa e, practic, imposibil. Cand ii aud citind, cu voce tare, in limba romana, imi dau lacrimile. Asta e.
Astazi e 4 iulie. Am aprins ieri seara niste artificii in fata casei. Maine aprindem iarasi. Ies vecinii, aplauda, toata lumea e multumita (in fine, mai putin cainii care fac pishu pe ei de frica, se ascund prin dulapuri si urla a moarte:).
Ce sunt? Sunt roman, fara doar si poate. Ar fi penibil, insa, sa pretind ca nu sunt si american, cata vreme, in afara pasaportului - expirat – caramiziu, de UE (va mai amintiti de rusinea omului cu pasaport verde?), flutur un pasaport albastru prin fata (aproape) oricarui vames. Sunt american. N-am vrut. Nu mi-am dorit-o. S-a intamplat. Prietenii stiu de ce si cine e responsabilul – da, Popicu?:)
Astazi e patru iulie. Fourth of July. Ar fi simplu sa zic (1) noi suntem romani; sau (2) noi suntem americani. In realitate suntem si-si. Cel putin unele dintre momentele istorice ale Romaniei le sunt copiilor mai cunoscute decat cele din istoria Americii (nu va spui care, va las
