Între Calafat şi Vidin, Dunărea curge albastră şi rece fără să-i pese că-i graniţă, fără să-i pese că dincolo de curgerea ei sunt românii "de dincolo", de dincolo de lume şi de timp, de dincolo de ţară şi istorie, de dincolo de dureroasa noastră indiferenţă.

Ţara lor e limba română, limba română vorbită în şoaptă, de nu ştii de se roagă ori îţi povestesc ceva, limba română vorbită în gând să n-o audă bulgaru', limba română vorbită cu frică să nu-şi piardă cuvintele prin nerostire. Limba română ca o Cântare a Cântărilor pentru fraţii noştri uitaţi prin satele din Timocul bulgăresc.

Am trecut astă-toamnă Dunărea despărţitoare pentru a-i revedea pe românii timoceni a căror muzică am ascultat-o prima oară anul trecut la Tarafuri şi Fanfare. Am ascultat-o şi n-am mai uitat-o. Melosul balcanic, pe alocuri cu influenţe orientale, grefat pe sonorităţi străvechi româneşti, mi-a rămas în minte mult timp după aceea: concret, palpabil, tulburător. Într-un exerciţiu de imaginaţie încercam să văd locul de unde vin, încercam să desluşesc astfel taina cântării lor şi misterul emoţiei mele, o muzică nemaiauzită şi atât de a mea, o muzică în care m-am regăsit şi în care mi-am recunoscut neamul.

VLAHII

La graniţă ne-a aşteptat doctorul Ivo Gheorghiev, călăuza noastră în Timocul bulgăresc: "Binele rumânilor din Bulgaria plecă odată cu turcul, la 1877. După aceea procesul de asimilare s-a făcut cu biciul". Ivo ştie ce spune: a luptat, a suferit, a deznădăjduit, a sperat, a răbdat, a crezut cu toată fiinţa că identitatea neamului său va dăinui la sud de Dunăre. I-au pus sechestru pe cărţile româneşti, l-au arestat, i-au bulgarizat numele, i-au confiscat bunuri nepreţuite, amintiri de familie pierdute pentru totdeauna. Îi spun vlah şi îl privesc cu aroganţă şi superioritate, ca de altfel pe toţi românii din Timocul bugăresc. Iar vlahii s-au obi