Marile răspunsuri au venit duminică, 29 iunie 1986.
Cititorii „The Los Angeles Times" au avut surpriza să găsească, într-un text de doar 1.607 cuvinte, tot ce este de înţeles şi de reţinut din jocul de fotbal. Era ziua marii finale la Mexico '86, când diplomatul Henry Kissinger publica un articol ca o Biblie pentru cei care văd în campionatele mondiale ceea ce este de văzut - o formidabilă etalare a culturilor naţionale.
În „World Cup According to Character", Kissinger evreul, germanul, americanul, realistul, explică, simplu şi defintiv, de ce joacă nemţii ca nemţii, brazilienii ca brazilienii şi italienii ca italienii.
Războiul Rece se pregătea de sfârşit, Thomas Müller nu se născuse, cum nici Mesut Özil nu se născuse, globalizarea părea îndepărtată, dacă nu imposibilă. Henry Kissinger - „om de stat masiv şi profesoral, ca o tonă cu ochelari", cum bine scria Traian Ungureanu - spunea într-o pagină de ziar tot ce se poate omeneşte spune despre fotbalul german.
Ştim: naţionala Germaniei nu e o populară, pentru că ştiinţa nu este (şi nu trebuie să fie) pentru oricine. Cu atât mai subtil şi mai greu accesibil este idealismul care stă în spatele acestei maşini programate să câştige (greşind cât mai puţin). Germanii joacă fotbal la fel cum îşi duc războaiele economice sau cum îşi folosesc, sâmbătă dimineaţa, impecabilele bormaşini.
Ne lămureşte Kissinger: pluteşte, totuşi, peste Germania, o umbră, o premoniţie sumbră ca o noapte într-un castel nenorocit din Bavaria. E vie teama că eforturile (respectarea strictă a tuturor sarcinilor de joc) vor rămâne, totuşi, nerăsplătite. Edificiul german e vulnerabil în faţa fanteziei latino, a unui geniu imposibil de anticipat, care, neavând limite, nu are nici spaime.
Analizând cazul brazilian, Henry Kissinger observa că „valoarea fără bucurie" nu cunoaşte, în ţara lui Pelé, niciun rost. De ai
