În aceste zile, criza românească a ajuns la un punct de creştere semnificativ. Suntem într-o etapă în care griparea economiei, deciziile de tăieri din salariile bugetarilor, devalorizarea leului nu mai sunt singurele semne rele. Blocajelor şi marşarierului descrise li se alătură vremea rea şi inundaţiile masive, care, împreună, diminuează şi şansele agriculturii naţionale de a astâmpăra foamea, lăsând, în plus, o parte a populaţiei fără acoperişuri deasupra capului. Se vorbeşte deja - ca în 1970 sau 1975 - despre inundarea controlată a anumitor zone, cu scopul de a salva de la dezastru unele mari oraşe. Proasta administraţie (şi centrală, şi locală) îşi arată din plin, în asemenea momente, chipul penibil, grăitoare pentru ea fiind sacrificarea înălţării de diguri, decisă în 2008, în favoarea ridicării unor săli de sport. Asta e ca şi cum ai ezita care cercei să ţi-i pui, deşi ai picioarele murdare de noroi şi ai face mai bine să laşi cochetăria deoparte, începând prin a le spăla. Guvernarea merge altfel bine. Atât preşedintele, cât şi premierul au ieşit în vizite consolatoare de lucru, dar de astă dată nu mai pare să ţină ca în alte rânduri, sătenii sinistraţi s-au trezit că îi bombănesc sau că, în altă parte, sacrifică din puţinul lor tomate şi ouă pe care le aruncă în direcţia demnitarilor.

Timorat - sau înţelept şi ponderat, Emil Boc nu a observat nimic şi, pe de altă parte, a recunoscut dreptul oricui la protest. Asta nu i-a împiedicat însă pe zeloşii zbiri ai locului să le umfle amărâţilor protestatari nişte amenzi reprezentative. De-ar fi băieţii în uniformă tot atât de eficienţi în stăvilirea furturilor în stil mare, a abuzurilor şi a ticăloşiei, poate că nici ouăle sau roşiile nu s-ar mai irosi în acelaşi chip. Regalul i-a aparţinut totuşi înaintemergătorului Traian. În faţa unei biete profesoare rămase fără casă, mamă singură a unui copil şi poseso