În primele decenii de după 1900, caricaturi de ziar şi de reviste, dar în format mare şi pe pagina întâi, au publicat în Bucureşti cei mai activi din "greii" picturii româneşti: Tonitza, Iser, Şirato, Ressu, Theodorescu-Sion, Ary Murnu. Împreună cu dânşii şi bucurându-se de notorietatea celui mai agreat desenator de şarje cu un maximum de aplicaţie ironică şi psihologică a semnat şi a expus Nicu S. Petrescu, fiu de comercianţi cu nouă copii din Craiova.
Am fost tentat să scriu "un anume Nicu S. Petrescu din Craiova", întrucât, la cât de completă i-a fost autoritatea în domeniu până ce a murit, în 1931, tot atât de întinsă a fost şi uitarea ce a urmat. Cunoscându-i viaţa, se poate spune că faima celui mai activ caricaturist se duce în mod fatal odată cu aceea a subiecţilor săi.
În epocă, şi susţinut de exemplul Parisului, unde caricatura căpătase, prin Daumier, Steinlen şi alţi câţiva, un prestigiu artistic niciodată egalat mai apoi, portretele de artişti, oameni politici, înalţi guvernanţi şi somităţi ale lui N.S. Petrescu zis şi Găină i-au asigurat un loc sigur marcat între aceştia. Caricatura, pe atunci, aşa cum a fost ea practicată de marii pictori ai neamului, nu era nici gen, nici rubrică, nici meserie de presă. Era artă. Un volum recent semnat de Paul Rezeanu, în incitanta sa serie de "Contribuţii la istoria artei româneşti", recuperează, la modul superior, creaţia celui la a cărui înmormântare i-au adus un ultim salut de prieteni Steriadi, Minulescu, Ressu, Dărăscu, Artakino, Oscar Han, Şirato, Szatmary, iar dacă ar mai fi trăit, Luchian, Maiorescu, Al Bogdan-Piteşti, Caragiale, Haşdeu şi alţi seniori ai culturii naţionale asemeni acestora, cu siguranţă n-ar fi lipsit de la ceremonie.
Dacă îmi permit să calific drept incitantă seria şi opera de o viaţă a istoricului de artă Paul Rezeanu e pentru că domnia sa s-a ambiţ
