Aşteptând, încolonat tacticos, să debarc dintr-un avion ale cărui motoare se opreau unul după altul, m-a fulgerat gândul că situaţia României se prezintă, de fapt, identic. Maşinăria statului abia mai trage - fără o urgentă reparaţie capitală riscă să sucombe complet, constrângându-i pe oameni să-şi caute alte mijloace de supravieţuire. Pe acest fundal, pare cu atât mai frapantă tendinţa generală de ostracizare a intelectualilor ţării, aparent preferaţi să se dedice strict propriilor discipline, dar nicidecum altor segmente ale vieţii publice, deşi acestea presupun, la rândul lor, o multitudine de cunoştinţe aprofundate. Sorin Adam Matei a reuşit să strângă în jurul său un grup de intelectuali dintre care unii se implicaseră, în trecut, şi în viaţa publică. Acum însă, grupul pare tentat să-şi transforme defetismul în virtute, decretând că orice angajament public al intelectualilor ar fi un demers absolut futil.
Cunosc puţine ţări în care mania regularizării şi chiar a controlării parţiale a vieţii publice este atât de accentuată precum în România. Birocraţii nenumăratelor departamente de control îşi găsesc cu uşurinţă omologi printre grupurile şi grupusculele de intelectuali. Din cauza acestei fixaţii pentru etichetarea şi îngrădirea oamenilor, iniţiativa şi creativitatea au secat aproape complet. Obsesiva promovare a unui profesionalism extrem de limitat a coincis cu apariţia unor organizaţii de genul Institutului pentru Politici Publice, deosebit de activ în domeniile resortului său, sau Comisiei denominate „Tismăneanu", însărcinată cu analiza dictaturii comuniste. Asemenea iniţiative ajung de obicei asociate curând cu un pol politic, de regulă cel de centru-dreapta, neexistând corespondenţi asociaţi cu liberalii sau social-democraţii, cu excepţia Institutului Ovidiu Şincai, înfiinţat într-un moment politic oportun.
În vremuri de restrişte, statele c
