A uitat sa-si tina gura. Sau poate n-a mai putut s-o faca. Un batranel a povestit presei ca in Palatul Copiilor din Cluj sunt zidite cadavrele a 13 oameni care s-au opus comunismului intr-atat incat alti romani i-au ucis, i-au zidit si au traiti fericiti pana la adanci batraneti.
In cladirea aceea mi-am petrecut si eu o parte din copilarie fara sa fi banuit ca din pereti ma priveau ochi care nu se odihneau in pace. Pe atunci dreptul la adevar nu exista. Acum exista si trecem indiferenti pe langa el. Ni se pare firesc sa trecem peste cadavre, fara ca macar privind sa ne inchinam si sa multumim memoriei unor oameni care au crezut mai mult ca altii, dar au crezut cat pentru noi toti. Pana la moarte si inca moarte de martir! Povestea acestor 13 cadavre o puteti citi aici.
Povestea mi-a evocat alte povesti. Atunci cand am vrut sa le scriu si sa le public mi s-a replicat sec: “De-astea tot am auzit. Nu mai intereseaza pe nimeni! A fost alegerea lor. Lasa istoria, prezentul e mai important!”. Degeaba am protestat. Degeaba am incercat sa pun problema: “Bine-bine si noi cum ne vindecam de trecut, de noi insine?”. Mi s-a spus ca sunt prostii de copil idealist. Si volens nolens am trecut mai departe, in cotidianul ipocrit, dezumanizat, imbecilizat pana la anularea propriei memorii. Randurile care urmeaza sunt povestea unei familii clujene. O poveste care m-a urmarit si inca ma urmareste. Am sa v-o spun voua. Voi spuneti-o copiilor vostri. Daca veti considera ca merita.
Examen de “neuitare”
A.H. era (si poate ca mai e, inca n-am avut curajul sa o resun dupa ani de tacere) o veritabila doamna din alte vremuri. Mignona, cu un zambet cald, calculat, cu o alura demna de o regina impotriva staturii. Vorbea romaneste nu fara accent, insa vorbea fluent o limba despre care fusese mereu invatata ca e limba de sclavi. La vremea cand patronul tatalui sau v
