România riscă să devină o societate îmbătrânită şi tristă în următorii 10-20 de ani. Așa sună un sumbru avertisment pe care îl formulează sociologii Alin Teodorescu şi Vasile Dâncu. Copiii românilor care lucrează în străinătate, indiferent că sunt „căpşunari“, „stranieri“ ori este vorba despre profesori universitari, vor tot mai mult să emigreze.
La 12 ani, Valentina - elevă a Şcolii Generale nr. 19 din Timişoara - este unul dintre cei aproape 100.000 de copii din România rămaşi singuri acasă. Ambii părinţi au plecat în urmă cu câţiva ani să câştige o pâine mai albă în Italia, aşa că fetiţa îi vede o dată la câteva luni. Copil şi părinţi încearcă să păstreze vii legăturile de familie, astfel că vorbesc la telefon sau pe internet în fiecare zi.
Mai citiţi şi:
Diploma de Bucureşti, căutată pe piaţă
Burse: Educaţie civică în Germania
Valentina stă la o mătuşă, iar acum spune că "este destul de mare să înţeleagă că părinţii au făcut ce trebuia făcut" atunci când au decis să muncească în altă ţară. „Vorbesc cu ei în fiecare seară. Când mi se face dor de ei, le dau beep şi mă sună înapoi", povesteşte fetiţa.
Prietena ei, Denisa, în vârstă de 11 ani, este ceva mai norocoasă: numai tatăl ei lucrează peste hotare, în timp ce mama a rămas acasă. „Nu am fost niciodată în Italia, dar îmi imaginez că e frumos, ca în orice ţară în afară de România", spune Denisa. Ea completează: „aici e greu, mai ales de când a venit şi criza".
Cele două fetiţe sunt cazurile fericite. De ele se ocupă rude apropiate, ţin o legătură strânsă cu părinţii plecaţi. Mai mult, aceste familii s-ar putea reîntregi odată ce părinţii Valentinei şi ai Denisei ar considera că ele sunt suficient de mari pentru a putea merge la şcoală în ţările unde părinţii fetelor au locuri de muncă. Alte zeci de mii de copii au pierdut legătura cu părinţii. Şi ei vor să plece în străin
