Este de zece ani preşedintele Asociaţiei Nevăzătorilor din Galaţi. Luptă pentru integrarea persoanelor cu deficienţe de vedere pe piaţa muncii.

Ioan Lepădatu are o poveste de viaţă impresionantă care demonstrează că şi un destin necruţător poate fi înfruntat. Nu a văzut niciodată lumina zilei. Medicii i-au spus că suferă de o atrofie de nerv optic care nu se tratează nicăieri în lume, dar asta nu l-a împiedicat să facă tot ce i-a stat în putinţă pentru a duce o viaţă normală.

„Părinţii m-au dus la foarte mulţi medici. Din păcate, nu s-a mai putut face nimic. Nervul optic era foarte slăbit, iar retina încărcată de pigmenţi", spune Ioan Lepădatu.

A absolvit Şcoala specială pentru nevăzători de la Bucureşti, după care s-a angajat la Cooperativa Înfrăţirea, unde a lucrat timp de 26 de ani pe postul de confecţioner ambajale din carton.

„Am fost dat la şcoală destul de târziu. Aveam 15 ani, dar într-un an de zile am reuşit să ajung la nivelul colegilor din clase mai mari. Faptul că sunt orb nu m-a decepţionat deloc. Din contră, m-a ambiţionat să-mi doresc să fac aproape aceleaşi lucruri ca un om sănătos. La Cooperativa Înfrăţirea am fost şi şef de atelier. Am fost apreciat tot timpul de oamenii cu care am lucrat. Mi-a plăcut mult să învăţ. Am citit foarte multe cărţi în braille", povesteşte Ioan Lepădatu.

A învăţat să se orienteze singur, folosindu-se de celelalte simţuri. „Noi, nevăzătorii, ne bazăm pe pipăit, auz şi miros. Văzătorii au reprezentare spaţială. Noi trebuie să pipăim din aproape, în aproape. De mare ajutor este şi bastonul", afirmă interlocutorul nostru.

De foarte multe ori i s-a întâmplat să se lovească pe stradă sau să cadă într-o groapă. „Am căzut de câteva ori. Am o mare problemă şi cu panourile publicitare. Rareori reuşesc să le evit", povesteşte Ioan Lepădatu.

Nevăzătorii, greu de angajat

De 10 ani de zile