Din Edirne spre Istanbul, pe o autostradă brici, oprim pentru alimentare. Litrul de benzină e de aproape două ori mai scump decât în România, dar asta avea să fie cea mai mică problemă. Pe prima din cele cu adevărat stresante – staţionarea în vamă preţ de vreo patru ore – am depăşit-o doar cu mult tupeu. După vreo câteva zeci de kilometri pe autostradă ne-am trezit cu un filtru de plată cu vreo şase intrări, trei semnalizate într-un fel, trei în alt fel. Cum turcii nu traduc nimic în nicio limbă, n-am priceput care e poarta la care tebuie să ne încadrăm şi ne-am aşezat la una dintre cozi la întâmplare. Am trecut fără să oprim, precum văzusem că fac şi cei de dinaintea noastră. Numai că pe noi ne-a ţiuit ca pe nişte infractori. N-am înţeles de ce. Camere video peste tot, dar asta e. Dacă ne opreşte cineva, explicăm cum putem (nu întâlnisem până atunci vreun turc care să ştie vreo limbă străină). După alte câteva zeci de kilometri, alt filtru, identic. Încercăm celălalt tip de intrare, aceeaşi problemă. Ne dăm seama, totuşi, că ne-ar fi fost de folos un soi de cartelă, dar un pic cam târziu. Ca să căutăm una ar fi trebuit să dăm înapoi vreo 50 de masşini ca să ieşim din rând. Absolut imposibil, aşa că mai spargem o dată bariera lăsând în urmă acelaşi sunet strident de alarmă de fraudă.
S-a mai întâmplat şi a treia oară dar, pe asta am făcut-o deja relaxaţi. Cu două efracţii la activ, a treia nici nu mai conta. Până la ora la care scriem aceste rânduri nu ne-a oprit sau căutat încă nimeni să ne ceară vreo socoteală. Mai e timp, nu disperăm. Ce-aveam să aflăm ulterior. Autotaxarea e introdusă recent (o cartelă costă 75 de lire turceşti, adică aproape 40 de euro) şi dacă nu ştii limba locului n-ai nicio şansă să afli din timp că-ţi trebuie şi eventual de unde s-o procuri.
Citiţi pe ofCorso restul aventurilor lui Marius Cosmeanu & Pavel Lucescu la Marea Neag
