Cât e ceasul?, întreb instinctiv pe cineva din dreapta mea. 13.45, răspunde Petrov din cealaltă parte a gropii. Câteva secunde mai târziu o văd pe Doina Şuşman cum ia tămâie aprinsă şi o învârte de câteva ori deasupra mormântului. Ce e aia? Ce faceţi acolo?, o întreabă zâmbind oarecum ironic Siserman, procurorul militar. Tămâie pentru sufletul lui, că n-a avut parte de ea, îi răspunde femeia.

Dialogul ăsta îmi aduce brusc aminte de incidentul de acum 60 de ani, dintre săteanul care vroia să pună o scândură peste corpul lui Şuşman şi securistul care se răstea la el, şi realizez că acum s-a închis cercul. Chiar dacă încă oasele nu-i sunt eliberate cu totul din pământ, Teodor Şuşman şi-a găsit rostul şi, într-un fel, odihna.

În timp ce eu privesc încă fermecată groapa în care se vede bucata îngălbenită de craniu, Paul Scrobotă iese din ea şi-i lasă pe cei doi criminalişti să-şi facă treaba. Aceştia fotografiază, măsoară, notează tot felul de chestii în nişte agende, întind benzi galbene pe care scrie „Nu treceţi. Poliţia”. Deşi pe chipul procurorului militar se întrezăreşte o oarecare satisfacţie (l-au găsit doar pe Şuşman, nu pe oricine), criminaliştii nu par afectaţi în mod deosebit de situaţie. Îşi fac meseria într-o coordonare aproape perfectă şi fără prea mult zgomot.

Mare realizare e asta. Credeam că nu-i dăm de capăt, îl aud spunând, ceva pe mai încolo, pe Petrov. Ştiam că o să-l găsim, îi răspunde Oprea. Ţi-am zis că l-am visat azi-noapte. De-abia atunci îmi dau seama că era foarte posibil ca arheologii să lucreze în van, aşa cum au mai păţit-o de vreo şapte ori până acum. Nici nu vreau să ştiu ce dezamăgire generală ar fi fost.

Găsirea osemintelor lui Şuşman a dat parcă viaţă grupului. Liniştea de până atunci este înlocuită de râsete, glume, agitaţie, fericire. În tot zumzetul ăsta îmi cad ochii pe bătrânul Volcea. Stă lângă un copac şi