Este fotbalul doar o oglindă care reflectă emoţiile colective ale unei ţări? Sau ar trebui, în schimb, să fie văzut ca o lupă, dacă nu uneori ca o oglindă care distorsionează, dar dezvăluie pe terenul de joc frustrările, temerile, ambiţiile sau speranţele unei naţiuni? Ar fi tentant să-i atribuim fotbalului o cartografiere a stării emoţionale a lumii. Asia se descurcă mai puţin bine la Cupa Mondială decât în termeni economici, dar, cu siguranţă, progresează, compensând lipsa actuală de talent individual cu disciplina colectivă arătată de echipele sale.
Prin contrast, în termeni de creativitate, flerul latino-american străluceşte dincolo de Brazilia şi a confirmat statutul de puteri emergente al unor ţări precum Argentina, Uruguay şi chiar Chile. Africa, în ciuda unor rare succese individuale naţionale, continuă să aibă performanţe scăzute, chiar şi când Cupa Mondială se desfăşoară în curtea sa. Ca un francez care a urmărit cu un amestec de tristeţe şi de umilire comportamentul echipei naţionale franceze, atât pe teren, cât şi în afara lui (din fericire, tortura a luat sfârşit), observ că imaginea din oglindă capătă un sens profund. Dar poate un om să meargă atât de departe încât să spună că doar o ţară aflată în depresie poate produce o echipă de fotbal depresivă? Sunt multe ţări cu condiţii sociale şi eco--nomice asemănătoare sau mai rele decât cele din Franţa, dar echipele lor naţionale strălucesc în prezent pe teren. Luaţi în considerare Portugalia sau Olanda, ca să nu mai vorbim de Spania. Gândiţi-vă doar la Argentina. S-ar putea vorbi aproape de o relaţie inversă între încrederea într-o ţară şi cea în echipa sa naţională la Campionatul Mondial de fotbal.
Performanţa catastrofală a echipei Franţei în Africa de Sud poate accentua starea de depresie a naţiunii. Cetăţenii francezi aveau nevoie urgentă de o pauză, fie şi numai pentru o lună, de la real