În Le Monde, Pascal Bruckner vorbeşte despre înjurătura pe care un fotbalist din naţionala Franţei a aruncat-o antrenorului său. Finalul textului său are o dureroasă relevanţă şi pentru mediul nostru politic. Iată:

“Quand les élites se mettent à parler comme la racaille, la nation devient une seule plèbe, du haut en bas, unie par un même état d’esprit, une même vulgarité qui contamine les rapports humains.

Défaite de la civilité, de la politesse censées brider l’agressivité et contraindre hommes et femmes à emprunter d’autres voies. Cette violence verbale, à tous les niveaux, conjure surtout l’absence d’avenir et la banqueroute où s’enfonce notre société.

Nous nous conduisons comme une bande de malfrats qui ont raté leur coup et commencent à s’entredévorer, à se déchirer pour compenser leur faillite. La grossièreté n’est pas qu’un manque d’éducation ou de contrôle sur soi : elle est aussi un symptôme d’échec collectif.”

Sînt şocat de ura cu care au ajuns să-şi vorbească parlamentarii de la tribună, de greutatea cuvintelor care se aruncă cu uşurinţa cu care ai bea un pahar cu apă, de gloria pe care o au printre băncile Parlamentului cei care jignesc mai apăsat, cei care scuipă mai veninos, cei care “dau mai tare”…

Eu însumi, adesea, mă surprind plin de furie, gata să mă reped la microfon şi să revărs asupra adeversarilor acid verbal suburban. De cele mai multe ori, mă abţin. De puţine ori, temperamentul meu mă domină şi mă avînt spre tribună, dar pe drum, cale de cîţiva paşi, îmi revin puţin, îmi temperez cuvîntul şi nu jignesc. Deşi pornirea mea de a replica injurioasă vine din cele mai de jos straturi ale fiinţei. După o lungă şedinţă, în care asemenea episoade se repetă la nesfîrşit, ajung acasă sleit, murdar de toate vorbele grele care au zburat prin sală şi doborît de spectacolul urii deghizat ipocrit în “parlamentarism”