Drama celor rămaşi fără case este mult mai mare decât îşi închipuie privitorul neutru. Urcarea pe Golgotă începe în momentul în care omul se apucă să-şi reclădească gospodăria. Dincolo de pături, conserve şi apă minerală, un sinistrat are nevoie de mult mai mult să-şi revină la o viaţă normală. În absenţa unui ajutor din afară, este aproape imposibil ca un om lovit de necaz să poată, prin mijloace proprii, să-şi asigure un minim de confort. Cifrele sunt relevante şi în acest caz. Fără cel puţin 9.000 de euro, niciun năpăstuit nu poate visa să aibă o casă adevărată în care să locuiască.
Un pensionar din mediul rural câştigă aproximativ 150 de euro, aici nu sunt incluşi foştii lucrători CAP, care au venituri mai mici, unii chiar sub 100 de euro. Nici în privinţa tinerilor lucrurile nu stau mai bine, având în vedere oferta limitată de locuri de muncă de la sate. Din acest punct pornesc toate calculele. Ridicarea unei locuinţe modeste, din cărămidă sau BCA, de 40 de metri pătraţi, două camere plus bucătărie reprezintă o încercare greu de trecut. Pentru construirea unei case la roşu, costul unui metru pătrat locuibil este cuprins între 150 şi 250 de euro, în funcţie de preţul materialelor şi de manoperă. Aici nu sunt incluse finisajele interioare şi exterioare şi nici racordarea la utilităţi. Practic, o casă ca o peşteră, fără nimic în interior, costă 8.000 de euro (cel mai mic preţ). Dacă mai adăugăm şi un minim de confort, care să includă o brumă de mobilier, un sistem de încălzire, un aragaz, un frigider şi un televizor sărim uşor de 9.000 de euro.
La asemenea venituri, în absenţa unei garanţii, nu se poate vorbi de obţinerea unui credit. În aceste condiţii, economisind lunar câte 100 de euro, o familie obişnuită îşi poate ridica o casă nouă în vreo şapte ani, în tot acest timp urmând să locuiască pe unde apucă, fără a mai socoti şi hrana. Firmele nu par
