Pentru un est-central-european, lunga istorie a domniei fărădelegii funcţionează ca antidot pentru a nu uita abuzurile împotriva drepturilor omului. Opoziţia underground central-europeană a revendicat adesea respectarea drepturilor asumate în tratatele internaţionale şi puţini ar nega că Actul Final de la Helsinki a schimbat evoluţia disidenţei central-europene. Unele ipoteze au susţinut chiar că implozia în blocul comunist s-a datorat, în primul rând, efectului Helsinki al convenţiei despre drepturile omului, semnate contre coeur de ţările excomuniste în 1975.
O distincţie în privinţa drepturilor omului este între cele negative şi pozitive. Înainte de 1989, orice scriitor cu o maşină de scris era obligat să o declare autorităţii şi periodic se prezenta la miliţie pentru a se lua amprenta maşinii, felul distinct în care literele se aşezau pe foaia goală. Reglementarea era printre cele mai banale încălcări ale libertăţii de expresie. Abuzul ilustrează nesocotirea drepturilor cunoscute în tradiţia gândirii occidentale drept negative, anume cele care impun un spaţiu de noningerinţă şi absenţă a coerciţiei.
Societăţile închise au suspendat drepturile negative, asociate dreptului burghez, şi au preamărit drepturile pozitive, numite sociale sau socioeconomice. De pildă, şi azi el lider maximo se poate împăuna în faţa lui Oliver Stone, în lungmetrajul său despre Cuba, că aici nu există nicio curvă fără să aibă o facultate. Replica rezumă idealul societăţii revoluţionare: abis al drepturilor negative, imitaţie penurică a drepturilor pozitive.
Drepturile individuale apar în modernitatea europeană, iar consfinţirea lor prin lege nu coboară în timp mult dincoace de secolul XX. Reflecţia teoriei politice şi juridice în faţa dramelor istoriei este solul pe care au prins rădăcini Declaraţia de Independenţă, Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţ
