Mie îmi place de Florin Toma. Felul lui de a fi și de a scrie. A creat “Orasul jumatatilor de ingeri”. Bucurati-va de carte. Miine este lansarea la Clubul Taranului Roman.

Ce e în capul tău?

Un mare semn de întrebare, ca un gol de aer. Mă întreb cum să fac rost de ele, căci îmi lipsesc instrucţiunile de utilizare a existenţei. Am impresia – nu sunt încă sigur, o să aflu cândva, dar fireşte, prea târziu – că nu mă aflu în viaţa în care sunt, de fapt. Iar convingerea mea este că, la fel ca mine, sunt mulţi oameni necăjiţi pe lumea asta. Care nu ştiu că viaţa lor nu e trasă la maşină, ci cusută de mână, cu aţă albă. Başca, prost!

De ce eşti aşa cum eşti?

Subliniez: nătâng şi naiv, iar nu idiot! Ceea ce înseamnă că mediocritatea reprezintă deja o mică victorie asupra rutinei de a confunda două măsuri grave de împărţire în două a omenetului. Îţi dai seama ce afaniseală se lăsa peste noi într-o lume încărcată, precum trenurile din India, până la refuz, de genii?! În plus, dacă eram idiot, nu scriam pe hârtie de carte, ci pe pereţii veceurilor. Şi mai e ceva: eu nu am orgolii. N-am decât vanităţi de-o zi şi, chiar şi în acest caz, biroul de îngâmfări şi fudulie se închide la ora 21.00. După care, sunt liber.

Cum ai vrea să fii?

De fapt, cum n-aş vrea să fiu. Nu vreau să ajung ca un personaj de-al meu, Nadejdu Krupp Scaiu, care are obligaţia, înscrisă pe fişa de post, de a morfoli orice idee, inclusiv speranţa, meseria lui fiind aceea de feştelitor de elită. Sau ca o fătucă pe care am văzut-o într-o dimineaţă la SNSPA, pe trotuar, lângă intrare, pierdută printre Dacii combi de provincie, şezând pe vine, cu spatele lipit de zidul scorojit şi care, amărâta, repeta cu voce tare, pentru examen, un singur concept existenţialist, „personalizarea speranţei”, de răsuna toată strada Povernei. Dacă ea are chipul lui Nadejdu sau al acelei fete de la ţ