Ultima carte semnată de Vladimir Tismăneanu, Naufragiul Utopiei (Editura Humanitas, 2009), reia într-o formă sintetică rezultatele unor cercetări aprofundate şi îndelungate, aşa cum apar ele în toate lucrările anterioare ale autorului, publicate la prestigioase edituri occidentale.

Geneza, apogeul şi agonia utopiei comuniste sunt recapitulate magistral în capitole concentrate şi bine focalizate. Voi încerca să surprind ideile acestei lucrări în trei secţiuni care corespund unui plan sistematic: explicitarea naturii utopiei (conţinutul ideologiei comuniste); analiza realităţii utopiei (proiecţia istorică reală a utopiei); descrierea dizolvării structurilor istorice care reflectau idealurile utopiei.

Natura utopiei

Vladimir Tismăneanu aparţine acelei direcţii de interpretare care observă că ceea ce numim comunism (sau socialism) real derivă univoc din ideologia comunistă şi nu poate fi explicat fără aceasta. Deoarece nici partidul, nici liderii şi nici „masele populare“ nu au acţionat din inspiraţie interioară şi efuziune contingentă, ci au aplicat (cu variaţiuni personale sau culturale care pot fi analizate) un program ideologic de restructurare completă a omului, societăţii şi istoriei: „Comunismul a fost un program menit să mobilizeze în vederea atingerii unor scopuri radical transformative la nivel economic, moral, social şi cultural. Ambiţia supremă a comunismului este să realizeze o nouă civilizaţie care să se rotească în jurul personajului central – Omul Nou. Comunismul este un antropocentrism pervers. Pe lângă faptul că există cultul partidului, ceea ce face din comunism o ecleziologie, el este în acelaşi timp o tentativă de revoluţionare a antropologiei. Scopul principal nu-l constituie neapărat numai socializarea mijloacelor de producţie; toate acestea sunt subsumate unei noi viziuni asupra omului şi existenţei umane. Omul Nou în comunism,