Aflat pentru prima dată în ipostaza de regizor cu filmul „Felicia, înainte de toate“, Răzvan Rădulescu oglindeşte efectele deficitului de comunicare în familie. Scenaristul mărturiseşte că şi-a transpus în film crezul, dar în acelaşi timp şi iluzia, că printr-un moment de afecţiune se pot recupera anii de înstrăinare dintre un părinte şi un copil.
Filmul „Felicia, înainte de toate", pentru care Răzvan Rădulescu a scris scenariul şi pe care l-a regizat împreună cu Melissa de Raaf, este cronica fină, minimalistă şi emoţionantă a degradării relaţiilor de familie, a distanţei de comunicare care creşte exponenţial, odată cu înaintarea în vârstă.
Ce-a spus mama ta când a văzut „Felicia, înainte de toate"?
A citit scenariul. I l-am dat dintr-un amestec de curiozitate şi prudenţă. M-am aşteptat să nu vadă mari diferenţe între scenariu şi film - pentru că nici nu sunt, cel puţin nu la nivelul la care am considerat eu că receptează ea. Spre surprinderea mea, a perceput filmul ca pe ceva cu totul nou şi a ţinut, ulterior, să lămurim anumite lucruri legate de relaţia noastră. Admit că am subapreciat capacitatea ei de a citi un scenariu şi îmi pare rău.
O parte dintre secvenţe au fost filmate la tine acasă. E o alegere intimă. De ce ai făcut-o?
Tocmai pentru că e un spaţiu pe care îl cunosc. Am scris cu spaţiul acela în minte. Nu are neapărat legătură cu Felicia: toate spaţiile locuibile pe care mi le imaginez, când scriu, se metamorfozează, subtil, în acest apartament, sau în casa bunicii mele de la Păpăuţi, sau în apartamentul unchiului meu Gheorghe din Covasna, sau în apartamentul de trei camere de pe 1 Mai în care s-a născut fiica mea.
Punându-te în pielea spectatorului: există în film o secvenţă de tip „madlenă", care să te ducă cu gândul la o întâmplare trăită alături de părinţii tăi?
Există, în mod sigur, în film, ingrediente care s
