Nimeni nu este îndreptăţit să-i bruftuluiască pe oamenii loviţi de inundaţii. Preşedintele, cu atât mai puţin. Dar compasiunea şi ajutoarele de urgenţă nu ţin loc de soluţii durabile.
Inundaţiile din Moldova au omorât 23 de oameni. Imaginile caselor acoperite de ape şi ale chipurilor de săteni în stare de şoc, repetate şi iar repetate de posturile de televiune, stârnesc milă.
În toate colţurile ţării se strâng ajutoare pentru sinistraţi. În biserici se adună bani, haine şi alimente, televiziunile strâng fonduri în vaste campanii umanitare, politicienii de toate culorile însoţesc convoaiele de ajutoare; donaţii fac şi minerii din Gorj, şi cei mai vocali magistraţi din ţară, cei înscrişi în Asociaţia Magistraţilor.
Au murit 23 de oameni. E prilejul ideal pentru o porţie de omenie. Moartea şi dezastrul nu au culoare politică, nu pun probleme de conştiinţă de tip „să dau sau să nu dau şpagă"/„să iau sau să nu iau şpagă şi de data asta" sau de tip „să tac sau să nu tac" când în prezenţa ta are loc un abuz. Moartea şi dezastrul sunt tranşante. În faţa lor, cuvintele bune adresate unor necunoscuţi au sens. Nu e vorba de complimente forţate adresate şefilor, stăpânilor peste autorizaţii, superiorilor ierarhici din domenii colaterale, fie ei chiar şi incompetenţi sau ticăloşi notorii. Nu mai e vorba de conexiuni sociale „obligatorii", menite să-ţi ţină spatele asigurat în orice condiţii, fie că munceşti 12 ore pe zi, fie că tai frunze la câini. Nu e vorba nici măcar de „impertinenţii" care s-au hotărât să vină la hypermarket sau să se urce în autobuz în acelaşi timp cu tine, provocând „domnule, o îmbulzeală îngrozitoare", nici măcar de conaţionalii zgomotoşi pe care îi întâlneşti cu dezamăgire pe plajele din Grecia sau pârtiile din Austria.
Moartea şi dezastrul nu pot fi privite cu suspiciune. Când ţi se cer bani pentru sinistraţi, nu te mai întrebi d
