Rockul este cel care, odată cu sfărâmarea graniţelor tradiţionale, invită la un tip de reflecţie care nu poate ocoli drogul ca formă radicală de subversiune. Revoluţia sexuală se întâlneşte, în acest punct, cu această cultivare a evaziunii, în vreme ce, graţie mişcării rastafariene, elogiul „ierbii“ devine sinonim cu un elogiu al libertăţii înseşi.

De aici, utilitatea unui demers care să încorporeze, interdisciplinar, gramaticile variatelor abordări, de la antropologie la istoria culturală şi cea intelectuală. În acest mod, prin eliminarea unei tabuizări care datorează enorm reflexelor de apărare ale unui fals conformism, narcoticele sunt restituite unui tablou cultural, inseparabile fiind de o dinamică a revrăjirii lumii, dinamică ce asociază, în veacul XX, excentricitatea artistului şi vălul de fum care se ridică din pipele noilor comunităţi ce ambiţionează, utopic, să refacă un Eden care a încetat să mai existe. Forţarea limitei, în cazul experimentelor unui Henri Michaux, ţine de aceeaşi logică a refuzului încremenirii. Pseudoşamanismul modernilor tinde să restabilească condiţiile unei epifanii: halucinogenele sunt poarta deschisă către un univers ale cărui linii nu mai sunt cele familiare. Insurgenţa intelectuală se îndreaptă către visul indus de narcotic ca spre un liman al mântuirii.

Din această perspectivă, demersul lui Andrei Oişteanu este, în egală măsură, unul revoluţionar şi exemplar metodologic. Se poate spune că natura proteică a lui Andrei Oişteanu însuşi îl plasa într-o poziţie ideală pentru a încerca o breşă curajoasă în zidul tăcerii intelectuale care se ţesea în jurul subiectului. Odată cu Narcotice în cultura română. Istorie, religie şi literatură, Andrei Oişteanu deschide o uşă la capătul căreia se întrevede un autentic subconştient reprimat al culturii autohtone.

Fascinaţia spaţiului refuzat este cea care alimentează analiza