Vara lui 1963. Cam la o săptămână de la începutul vacanţei mari, am mers cu ai mei în vizită la tanti Victoriţa şi la nenea Ticu. Stăteau într-o casă veche, boierească, cu un nuc imens în curte, pe strada Ialomicioarei. Sigur, nu era prima vizită la prietenii părinţilor mei, dar era prima de după încheierea unui an şcolar şi ai mei, mândri nevoie mare de „unicul lor fiu“, mă „abandonau“ pentru câteva minute pupăturilor, îmbrăţişărilor lui tanti Victoriţa: „Bravo, băiete, să nu ne faci nici la anul de râs, menţine-te printre primii!“. Nenea Ticu, mai rezervat în efuziuni şi tandreţuri, mi-a întins mâna, mare cât o lopată, apoi m-a urcat în legănul improvizat pe o creangă groasă de nuc. Tipicul maturilor prevedea cafeluţa, dulceaţa şi un pahar cu apă rece din fântâna din curte. Le-am monitorizat taclalele de pe creanga de nuc. Am intrat apoi în casă şi ne-am uitat la televizor. Un cortegiu funerar, o mare de oameni, conducând-o pe ultimul drum pe Maria Tănase, doamna cântecului românesc, „Măiastra“, cum o numea Iorga. Au plâns toţi, mai puţin eu. Apoi, tanti Victoriţa a scos dintr-un dulap tainic câteva „plăci“, cu cerc roşu la mijloc şi scris caligrafic, cu litere aurii, Maria Tănase.

Atunci am ascultat la patefon, pentru prima oară, cântecele lui Zavaidoc, Cristian Vasile, Jean Moscopol, Maria Lătăreţu, Ion Luican, Ioana Radu, Mia Braia, Gică Petrescu. Tanti Victoriţa ţinea plăcile oarecum tainic, la un loc cu fotografii in sepia, să nu cumva să dea „ăştia“ de ele, „să ne creadă reacţionari“. „Hai, copile, du-te în curte, că mai avem şi noi de discutat, una, alta“. „O, tanti Victoriţa, nu vă jenaţi, eu ştiu de la tata că regele Ferdinand, şi cu Maniu, şi cu Brătianu au fost buni, că au unit ţările române, ştiu şi de Antonescu, ce-a zis pe malul Prutului, tata are o decoraţie, o cruce albastră, într-un cerc, eu am monede cu capul regelui Mihai, da' nu am voie să