Cofetăriile, cel puţin în București, îmi păreau o specie pe cale de dispariţie. E drept că, din anii 90 încoace, mai răsărea cîte una cu personalitate şi prăjituri bune pe ici pe colo; dar parcă nu mai avea viaţa lungă şi ştaiful de altadată…

La Cluj, în schimb, cofetăriile par să fi rămas o ”tradiţie”. Cuvîntul chiar este folosit de Ana Irimia, directoarea economică a uneia dintre acestea – cofetăria Carpaţi - cînd îmi povesteşte despre istoria şi prăjiturile stabilimentului.

Cofetăria Carpaţi este una dintre cele mai vechi din Cluj. A rezistat din 1963, pare-se. După ce a trecut prin mîiinile statului, acum e privată, cu patroni străini. A schimbat multe, dar nu angajaţii, în general păstrîndu-i pe cei vechi. La fel s-a întîmplat şi cu prăjiturile. S-au păstrat, urmîndu-se aceleaşi reţete. Specific clujene, altele decît joffrele, cataifurile, savarinele, amandinele sau cartofii din cele bucureştene. De pildă, Cremeş –ul, cremşnitul clujean: aproximativ acelaşi, dar mai impozant. Sau rozul și pufosul Spumos.

Spumosul e un albuş bătut cu sirop de zmeură. O altă prăjitură tradițională, cu miere si nuci, e Albiniţa. La care se adaugă novatorul Snickers: nu un baton de ciocolată, ci o prăjitură cu cremă caramel. Preţurile nu sînt mari: între 2 si 5 lei (cea mai ieftină fiind Broscuţa, un soi de cartof local).

În privinţa atmosferei, se încearcă schimbări: d-na Irimia spune că a evitat culorile tradiţionale în asemenea cazuri (negru), alegînd unele mai avangardiste: roşu si verde. La care se adaugă picturile doamnei Irimia, picturi care atîrnă pe pereţi și despre care ea însăşi spune că sînt în culori tari şi ”gen Picasso”.

Cofetăriile, cel puţin în București, îmi păreau o specie pe cale de dispariţie. E drept că, din anii 90 încoace, mai răsărea cîte una cu personalitate şi prăjituri bune pe ici pe colo; dar parcă nu mai avea viaţa lungă