"Ţara arde şi baba se piaptănă", zice cu obidă şi o anume încărcătură de sexism vorba românească, cu trimitere directă la neorînduială şi lipsă de logică în alegerea priorităţilor. Ţara este sub biciul nemilos al crizei, sub tăvălugul valurilor care mătură vieţi, avut şi destine; cine mai are timp de rezultatele la examenul de bacalaureat? Cu riscul de a înfrunta sarcasmul acestei replici, cred că asemenea "mărunţişuri" merită totuşi o atenţie specială şi o discuţie în spaţiul public. Subiectul nu ţine de un an şcolar sau altul, de performanţele locale ale profesorilor sau elevilor dintr-o şcoală sau alta, de "viziunea", interesele, inovaţiile legislative sau obiectivele politice propuse de un ministru sau altul, ci de ceea ce se întîmplă cu sub-sistemul social de care depinde, în cea mai mare măsură, succesul sau eşecul în istorie al unei naţiuni. Faptul că zestrea educaţională a generaţiilor şcolare se află în accentuată scădere, nu de ieri de azi, ci de cel puţin două decenii, este o certitudine. Iar a pune vina cînd pe capul profesorilor, cînd pe cel al elevilor, nu ajută şi nu clarifică nimic din complexitatea situaţiei. Ca şi în cazul multor altor aspecte ale schimbărilor sociale care au loc în Româ­nia, deteriorarea "infrastructurilor" nu pare un subiect presant pentru nicio guvernare, pentru nicio opoziţie, nici pentru entităţile gînditoare ale societăţii civile. Cînd ia apa un pod, da! De la Preşedinte şi Prim-minis­tru, pînă la ultima televiziune de bloc, toată lumea se află la faţa locului. Foarte bine! Problema este că nimeni nu pare preocupat, cel puţin în aceeaşi măsură, de viiturile care macină fundaţiile sistemului educaţional, nici să stabilească pragurile critice dincolo de care această degradare devine echivalentă cu moartea viitorului prin implozie cognitivă, nici să stabilească orizonturi de intervenţie şi algoritmi capabili să refacă singura "ma