Pentru ca m-am surprins gandind ca in afara de Basescu, Udrea, inundatii, tzatze, aproximari prezidentiale ale cotelor Dunarii si tinute osenesti, nu mai exista nimic altceva, mi-am adus aminte de Opozitie. Unde e? In concediu probabil. Nu asta ar fi problema. Nedumerirea mea e cum reusesc si Crin si Ponta sa transmita, atunci cand sunt prezenti prin studiorile televiziunilor sau aiurea prin Parlament, aceeasi senzatie generala ca orice ar face sau ar spune, ei sunt reprezentantii unui dolce far niente.
Ce nu pot sa inteleg este slabiciunea cu care sunt inzestrati acesti doi proaspeti (relativ) lideri ai unor partide de Opozitie. Ponta pare ca nu se poate desprinde de imaginea de “baiat mic” (chiar daca e un fel de “mic Titulescu) ascultator de “tata” Nastase, iar Crin nu mai scapa de eticheta lui “gura mare si sparta” care nu reuseste sa faca nimic altceva decat sa mestesugeasca frumos cuvinte si idei. Se incurajeaza unul pe altul, se asteapta sau se invita reciproc, fie in aliante anti-orice, fie in dezbateri, fie la discutiile de la Cotroceni. Niciunul dintre ei nu este sigur pe el, nici Crin, nici Ponta nu isi simt destinul si nu reusesc sa transmita sentimentul ca ei pot fi solutia.
Trist. Intr-un fel. Trist si in alt fel. Trist ca ne-am invatat sa fim dependenti de lideri carismatici care se impun doar prin forta mesajelor (evident ca de cele mai multe ori gaunoase si aiuritoare), si sa nu cautam si sa privim mai mult spre politicieni orientati mai degraba catre spiritul analitic si pragmatic. Modelul Basescu a pulverizat sansele unor baieti de genul lui Crin si Ponta, fortandu-i pe amandoi sa isi exerseze din greu abilitatile de baietzasi de cartier, limbajul colorat si tupeul tot mai agresiv.
In ce priveste tupeul agresiv si gol, Ponta se simte oarecum in elementul lui. Cat despre Crin, el exceleaza doar in diatribe la adresa “tiranului”.
