Ambele mandate prezidenţiale, din perspectiva angajamentelor politice asumate, au stat sub semnul “reformei statului”. Un act de modernizare pe care şeful statului şi l-a asumat.

Atât în această calitate, cât şi în cea de candidat. Un bilanţ provizoriu – pentru că mai avem încă de parcurs o etapă destul de lungă a celui de-al doilea mandat – ne arată că procesul anunţat cu atâta fermitate nu este nici măcar la început. Ce şanse realiste mai sunt pentru modernizarea statului?

Modernizarea statului este necesară. Nu există român cu capul pe umeri care să conteste faptul că o Constituţie făcută în urmă cu douăzeci de ani şi revizuită în mare grabă, în urmă cu mai mulţi ani, este acum depăşită. Nu fiindcă viaţa unei Legi fundamentale este, în general, atât de scurtă. Ci pentru că România a traversat, în termen scurt, o perioadă istorică destul de complicată, în care realităţile la care trebuie să se raporteze Legea fundamentală s-au schimbat. Uneori, într-un ritm ameţitor. Să fim de acord, deci, cu Traian Băsescu asupra faptului că avem nevoie de modernizarea statului şi că aceasta nu se poate produce decât printr-o nouă Constituţie. Dacă ar exista, în acest sens, voinţă politică – nu numai a staffu-lui de la Cotroceni, ci şi a partidelor politice de la putere şi din opoziţie - şi, mai ales, dacă iniţiatorii unui asemenea proiect s-ar bucura de un minimum de credibilitate în rândul populaţiei, atunci ar mai fi timp în acest ciclu politic pentru declanşarea procesului de reformare a statului, prin modernizarea sa.

După experienţa istorică traversată de România modernă, dar şi pornind de la ceea ce am putut învăţa în ultimii douăzeci de ani, cred că suntem capabili să răspundem mai întâi la întrebarea dacă ne dorim republică sau monarhie şi, apoi, dacă alegem republică, la întrebarea ce fel de republică vrem. Este clar că o democraţie participativă ar rep