Luni, la orele prânzului, oraşul Galaţi este ameninţat de revărsarea Dunării: se ridică în grabă un dig care, dacă va ceda, un sfert din oraş, şantierul naval, portul şi vama vor fi înghiţite de ape. Un oficial gălăţean estimează că năvălirea apelor ar însemna cel mai mare dezastru urban din România, după cel de-al doilea război mondial.
Moldova este deja sub ape, iar meteorologii anunţă în continuare ploi.
Din nou calamitatea ne găseşte nepregătiţi. Din nou inventariem planurile puse în cui şi casele aşezate în albia majoră a râurilor. Din nou sunt acuzate lucrările ceauşiste prin care s-au astupat luncile Dunării şi Insula Mare a Brăilei. Din nou privim spre munţii bărbieriţi de afacerişti/politicieni veroşi: din 90 încoace, 95.000 de ha de pădure au fost rărite, 33.000, pur şi simplu, rase. Din nou ne confruntăm cu debite fenomenale şi cu România profundă, în chirpici sau cu recente termopane puse în buza apei; cu oamenii ei care votează pe o găleată de plastic şi o pungă cu făină, scoşi de sub pat în ultima clipă a evacuării, văicăreţi şi gata s-o ia identic de la capăt, după ce potopul o să înceteze.
Din nou vedem politicieni (nu însă pe Videanu şi Berceanu) pogorâţi în mijlocul nenorocirilor, promiţând marea cu sarea şi pe premierul Boc, venit prima oară în pantofi la inundaţii, neezitând să spună pe ştiutul ton, entuziast, că a stat la poveşti cu sinistraţii. Din nou sunt aduşi jandarmi să facă ei, aproape de unii singuri, până la epuizare, toată treaba. Şi din nou îl vedem pe Traian Băsescu luând frâiele în mână, exasperat însă de ţăţisme (nu altele decât la celebrele serbări câmpeneşti din ultimele alegeri, doar că în alt registru), de vechii lui camarazi din fostul PD, azi ditamai baronii, de presă şi de omul pe care
s-a bazat (degeaba) cel mai mult, Emil Boc.
Vedem aceleaşi televiziuni de ştiri, făcând spectacol melo
