- de la diamantul mic la termopanul cel voinic -

I-am întîlnit întîmplător, prin toamna lui 2001, după o poveste spusă de Hano Hoffer la finalul proiecţiei scurtmetrajului său comic-amar Ajutoare umanitare. Rezumată, povestea suna aşa: aproape toţi geamgiii din Bucureşti sînt originari din Mărgău (Cluj), au venit aici în urmă cu 100 de ani, şi-au făcut biserica lor în Chitila şi au un limbaj profesional secret – limba gumuţească. Ca să fie şi mai exotică această comunitate profesională – geamgiii mărgăuani îi numesc pe ceilalţi colegi din alte părţi ale ţării guzi.

Am reuşit să realizez cîteva interviuri – poveste de viaţă după care, din lipsă acută de timp, nu i-am mai căutat şi vreme de doi ani le-am pierdut urma. Am avut norocul să-i regăsesc după ce mi s-a făcut oferta de a realiza un documentar despre ei, în 2006.

Poveste de migraţie cu geamuri

Geamgiii din Mărgău au început să migreze spre Bucureşti la începutul secolului XX-lea. Iniţial a fost vorba de o migraţie sezonieră: primăvara încărcau caii şi căruţele în vagoane de tren, la Cluj sau Huedin, şi veneau în Bucureşti, unde se stabileau în zone periferice ca Eroii Revoluţiei, Şoseaua Olteniţei, Chitila, Bucureştii Noi etc. La jumătatea toamnei se întorceau în sat pentru o jumătate de an.

După ce-şi găseau o rezidenţă provizorie în periferiile Bucureştiului, mărgăuanii plecau în satele din preajma Capitalei, unde tăiau şi montau geamuri. Meseria, o spune fiecare dintre ei, au învăţat-o iniţial de la negustorii evrei de la Arad şi Huedin, apoi s-a transmis în familie. Încet-încet, migraţia sezonieră a început să se transforme într-una definitivă, mulţi îşi aduceau fraţii şi alte rude să-i ajute sau pur şi simplu le ofereau un spaţiu în care să locuiască pînă-şi cumpărau propriile case.

Buletin de Bucureşti şi bucuriile economiei planificate