Pe vremea lui Ceauşescu erau şobolanii. Cînd te duceai la film, cu clasa, pe „bulevard“ (6 Martie pe atunci, Kogălniceanu – acum) treceau pe sub picioarele tale în viteză, traversînd teritoriul comun. La primul ţipăt, toţi ocupanţii sălii (de multe ori mîncători de seminţe, floricelele de atunci) ridicau picioarele.

Şobolanul trecea, şi filmul continua. Prin anii ’80, îi mai puteai vedea seara, la metrou, spre ora închiderii; sau pe lîngă tomberoane. De asemenea, puteai auzi despre ei din poveştile horror, în parte adevărate, care circulau semi-underground pe atunci: un asemenea specimen se urcase pe iedera crescută pe cutare bloc, ajunsese pînă la etajul X şi-l muşcase, mortal, pe bebeluşul de acolo.

Pe propria piele, rozătoarele în cauză erau mai puţin îngrozitoare. Pe una dintre ele am observat-o în corelaţie cu o altă specie locuitoare a oraşului nostru, în variantă comunitară sau cu stăpîn – pisica. La propriu, în perioada în care locuiam într-un demisol: am văzut un motan, pe trotuarul din dreptul geamului meu, jucîndu-se cu un şoricel, probabil înainte să-l mănînce. Imaginea nu era deloc plăcută şi mi-a adus aminte de psihopaţii din filmele de gen, care-şi „frăgezesc“ victima înainte s-o omoare. DE ACELASI AUTOR Listă de cadouri Mica doză de transcendent (Alte) filme de Crăciun Decembrie timpuriu Motanul în cauză mi-era un mai vechi cunoscut. Într-o noapte, în timp ce dormeam cu geamul deschis (geam care avea gratii), am simţit că cineva se uită la mine: era pisoiul respectiv, adăstînd, impertinent, pe pervaz. Făcea parte dintre cei semi-vagabonzi (avea un domiciliu fix în zonă, dar mai mult hoinărea decît stătea acolo).

Specia asta de motan semi-nomad e foarte răspîndită. Propriul nostru motan, de acum mulţi ani, intra în aceeaşi categorie. Pleca şi se întorcea cînd avea chef. Nu întotdeauna singur: într-un an, cînd ne-am întors de la mare