Teoretic, ziaristul ar trebui să fie watch-dog-ul din societate, adică acela sau aceea care selectează ideile, ştirile sau informaţiile, înainte de a le face accesibile în număr cît mai mare, astfel încît să nu creeze turbulenţe şi mai mari în societate. Cel puţin aşa suna o definiţie pe care am învăţat-o înainte să lucrez la ziar.

Cînd mi s-a propus să scriu un articol pe tema „contestatari şi rebeli“ am avut un moment de ezitare. M-am gîndit că şi eu lucrez în presă şi sînt de multe ori în situaţia să scriu despre nemulţumirile oamenilor. Aş fi oarecum într-o poziţie nepotrivită, să emit judecăţi de valoare despre situaţia mass-media şi implicit despre mine însămi, şi nu aş fi tocmai potrivită pentru o astfel de analiză. Atunci, mi-am făcut o scurtă autoevaluare.

Pentru că scriu de mai mulţi ani pe educaţie-social, ştiu care sînt problemele, ba, uneori, întrevăd şi nişte soluţii. Asta pentru că mă enervează să tot scriu şi să nu se întîmple nimic. Tot gîndindu-mă cum sînt eu, mi-am dat seama că, uneori, nu neapărat că nu sînt obiectivă, ci empatizez cu elevii şi cu profesorii. La anunţul cu tăierea salariilor cu 25%, primul meu gînd a fost la profesori. „Aoleu! Cum să trăieşti cu aşa de puţini bani?“, mi-am zis. Şi tot speram ca măsura să nu se aplice nici profesorilor, dar nici medicilor. Vrînd-nevrînd trebuie să ai un pic de empatie cu oamenii despre care scrii, pentru că altfel articolele ies seci şi fără conţinut. Nişte relatări de care nimeni nu ar fi interesat. Dar trebuie să-ţi păstrezi totuşi „răceala“, în sensul că articolul trebuie să conţină toate părţile implicate.

Cel mai adesea, grevele sau revoltele populare sînt anunţate de către ziarişti în ştiri scurte, înainte să aibă loc. Apoi, după eveniment, articolele sînt ceva mai mari, cu păreri de la grevişti, cu soluţiile lor, dar de cele mai multe ori cu citate în care e