Nu ştiu astăzi de vor mai fi băi publice în Bucureşti, Iaşi sau aiurea prin România. Şi dacă or fi, mă întreb cui or folosi şi ce profituri or mai aduce. Pe vremuri, băile publice erau destul de prezente, mult mai prezente decît în Franţa, de exemplu. Dar acest lucru a fost posibil datorită civilizaţiei otomane atît de prezentă şi a turcilor care le şi foloseau ori de cîte ori se aflau pe pămînturile valahilor. Nu că valahii nu s-ar fi spălat, ci doar că aveau o altă viziune asupra folosirii apei. Vă ofer numai cîteva ipoteze.

Medicul Constantin Caracaş descrie în a sa Topografie a Valahiei edificiul băilor din Bucureşti. Băile nu sînt publice, ci aparţin unor „antreprenori“ care percep un tarif pentru fiecare client. Din acest motiv, accesul nu poate fi decît limitat. Totuşi, o parte a populaţiei Bucureştiului foloseşte acest serviciu pentru că înaintea curăţeniei se află desfătarea, înaintea igienei se află plăcerea. În încăperi mici şi strîmte, un amestec între saună şi baie, 10-12 trupuri deodată sînt îmbăiate de către băieşi. Există însă camere deosebite pentru femei şi alte camere pentru bărbaţi. Mai întîi se freacă membrele cu o gevrea, apoi se spală tot corpul cu „mult săpun“ şi, în sfîrşit, îi vine rîndul şi capului. Apa caldă şi apa rece alungă săpunul şi menţin trupul în amorţire două sau trei ore. Baia nu este numai un prilej de curăţenie, ci şi de petrecere. Clienţii se bucură de întîlnire chefuind în sala de îmbrăcare ceasuri bune, cu lăutari, cu gustări, cu băutură. Încăperile mici, lumea multă, aburii fierbinţi, mirosurile trupurilor şi a rufelor puse la uscat fac ca atmosfera să devină foarte repede „puturoasă“. În plus, băieşii nu acordă atenţie curăţeniei: cearşafuri neschimbate, cîrpe ce trec de la un client la altul, pînzeturi îmbîcsite, maladii contagioase propagate cu uşurinţă. Scopul unei astfel de băi este „desfătarea şi moliciunea