O dată cu mărirea TVA, România a trântit uşa pe care mai putea ieşi din recesiune. Urmează o letargie lungă, în care cine subzistă se poate considera norocos.

Fără vreun miracol extern, o singură „minune" locală mai poate stimula revenirea economică: reducerea fiscalităţii. Taxele nu pot creşte la nesfârşit, deşi contabilii statului par mereu în căutare de surse noi. Când economia se sufocă e o problemă de viziune dacă decizia de tăiere a taxelor este luată din timp sau prea târziu. În România era deja timpul pentru o relaxare a fiscalităţii. Nu s-a întâmplat. Statul a ales, în schimb, să mărească încasările, sperând astfel că va câştiga timp să-şi ajusteze cheltuielile. Asta înseamnă perpetuarea unui cerc vicios în care companiile se restrâng, au şi mai puţini bani de dat şi determină statul să inventeze taxe noi. Iar varianta vehiculată pentru anul viitor - reintroducerea impozitului progresiv - poate cel mult să cumpere încă şase luni sau un an. Cu preţul unei recesiuni nesfârşite sau al evaziunii generalizate, care să ducă la implozia statului.

O reducere de taxe este în continuare necesară. Timpul câştigat prin reducerea TVA nu trebuie să se măsoare nici în ani şi nici în luni, pentru că - în acest caz - este timp pierdut. Trebuie să se măsoare în săptămâni în care statul taie cu adevărat din cheltuieli şi se reformează cu adevărat, încât să poată oferi servicii mai bune mai ieftin. Dacă aceste lucruri nu devin vizibile rapid, înseamnă că Guvernul pierde timpul iar şi că lovitura dată României de mărirea TVA a fost degeaba. Argumentul inundaţiilor este complet fals. Dacă o administraţie nu este capabilă să facă două lucruri în acelaşi timp, atunci probabil că nu e capabilă nici măcar de unul. Argumentul că nu există resurse pentru reducere este absolut irelevant. În logica fatală a prezentului, resurse nu există niciodată. Economia este însă contr