În Teoria generală a ocupării forţei de muncă, a dobînzii şi a banilor, Keynes sfîrşeşte prin a face un sumar al punctelor tari şi slabe ale sistemului capitalist. Pe de o parte, capitalismul reprezintă cea mai bună protecţie a libertăţii şi opţiunilor individuale, a iniţiativei antreprenoriale. Pe de altă parte însă, pieţele fără reglementări nu reuşesc să atingă două scopuri esenţiale ale oricărei societăţi civilizate. Aceste constatări ar sugera o implicare a guvernului, ceea ce coincide cu tendinţele caracteristice gîndirii de stînga.

Pînă la publicarea Teoriei generale… în 1936, social-democraţii nu ştiau ce să facă în privinţa ocupării complete a forţei de muncă. Politicile lor urmăreau să-i priveze pe capitalişti de proprietatea asupra mijloacelor de producţie. Cum ar putea să ducă asta la ocuparea forţei de muncă rămînea neclar. Exista o idee, iniţial enunţată de Marx şi Ricardo, că pătura capitalistă avea nevoie de o „armată de rezervă a celor fără muncă“ pentru a-şi menţine profiturile. Conform acestei concepţii, dacă profitul ar fi eliminat, nevoia unei asemenea armate de rezervă ar dispărea. Munca va fi plătită la preţul corect, iar toţi cei care doresc să muncească vor putea să găsească o slujbă. Dar, lăsînd la o parte imposibilitatea de a naţionaliza întreaga economie prin mijloace paşnice, această abordare prezenta defectul fatal de a ignora cererea. Ea presupunea că şi cererea va rămîne întotdeauna aceeaşi, chiar dacă eliminăm profiturile.

Keynes a demonstrat că principala cauză a şomajului de durată nu era dependenţa de profit a muncitorilor, ci fluctuaţiile investiţiilor private într-un mediu nesigur. Aproape toate situaţiile de revenire ciclică a şomajului prezentau o corelaţie cu scăderea investiţiilor. Astfel, importantă este nu naţionalizarea capitalului, ci socializarea investiţiei. Industria poate fi lăsată fără grijă în mîini p