Habar n-am dacă Roland Barthes ar fi fost revoltat de publicarea Jurnalului de doliu – aşa cum ne asigura François Wahl (prietenul şi editorul său de la Seuil) anul trecut, la publicarea celor 330 de fişe postume, traduse acum şi în româneşte la Editura Cartier. Scrise timp de un an şi jumătate, din 25 octombrie 1977 şi pînă în 15 septembrie 1978, pe foi mici, pregătite minuţios, ca pentru o viitoare desfăşurare, notaţiile din acest jurnal extrem se regăsesc, în diverse forme, în Camera luminoasă (şi ea postumă), în cursul despre „Neutru“ de la Collège de France sau în Vita nova, cartea proiectată, dar niciodată scrisă. Cu toate că Wahl editase încă din anii ’80 – în pofida rezervelor exprimate de fratele lui Barthes, Michel Selzedo – două cărţi care limpezeau într-un fel destul de crud şi de abrupt homosexualitatea lui Roland Barthes (Incidents şi Soirées de Paris), la publicarea tristului jurnal îndoliat, acelaşi Wahl scrie despre brutalitatea devoalării suferinţei sau despre „mîncărimile de hienă“ ale editorilor, clamînd lapidar: „registrul intimului nu era, în nici un caz, pentru el, menit publicării“. Tîrzie revelaţie, ciudată dublă măsură! Orice frază din Incidents l-ar contrazice pe François Wahl, măcar pentru că „lexicul impur“ şi „Zeiţa H – homosexualitate şi haşiş“ au avut întotdeauna, la Barthes, exigenţele lor de invocare în scris.

Jurnal de doliu – încheiat cu şase luni înainte de năpraznicul accident în urma căruia Barthes a murit – este şi un text al desprinderii sale de viaţă. Trebuie să se fi spus deja că felul stupid în care Barthes a fost strivit de un camion în timp ce se îndrepta spre Collège de France n-a putut să nu aibă legătură cu sfîşierea interioară în care-l aruncase moartea mamei sale. În acest sens, Jurnal de doliu este mai mult decît o succesiune de biografeme redactate lapidar şi transferenţial timp de un an şi jumătate, iar