Proza lui Peixoto e puternică, stranie, are fibră şi articulaţii poetice, poate fascina. Aşa a fost în romanul lui de debut, Nici o privire (tradus la noi anul trecut), aşa e şi în Cimitirul de piane de acum. De astă dată însă, autorul caută să scrie în cheie pronunţat realistă. O spune el însuşi, iar afirmaţia are oarece îndreptăţire, în măsura în care undeva, în subteranele adînci ale cărţii, stă un fapt real, consemnat istoric: moartea unui atlet portughez, Francisco Lázaro, în timpul maratonului de la Jocurile Olimpice din Stockholm (1912), după treizeci de kilometri parcurşi. Asta ar fi, adică, realitatea. Ce face din ea „realismul“ lui Peixoto e însă o altă – uriaşă – poveste. O poveste de toată poezia, iarăşi. DE ACELASI AUTOR Punctul Omega Toţi oamenii sînt mincinoşi Lumînările ard pînă la capăt Vacile lui Stalin Va fi, practic, o cronică imaginară a familiei Lázaro, construită pe două voci – a lui Francisco (gîfîind, muncit de gînduri şi de amintiri, în timpul maratonului) şi a tatălui său (mort deja de cîţiva ani, adică numai bine plasat pentru un atoatevăzător şi atoatepovestitor). Peixoto experimentează limitele coerenţei epice, împrumută prozei o logică potrivită mai degrabă poemelor, face minuni naratologice, aţîţă taine în orice instantaneu, ţese iluzia vieţii din mister, suferinţă şi frumuseţe tacită. Şi face loc, totodată, unei ambiguităţi ce l-ar fi pus pe gînduri chiar şi pe Eliade – căci există, în această istorie fragmentară, o simetrie insidioasă a generaţiilor, prin care tatăl lui Francisco ar putea, la fel de bine, să fie şi fiul acestuia.

Să fim realişti, e de-a dreptul magic! La fel ca această frază: „Azi, simt că mi-ar fi de ajuns o duminică în plus ca să pot rezolva totul“. Citiţi cartea şi va fi duminică.

Proza lui Peixoto e puternică, stranie, are fibră şi articulaţii poetice, poate fascina. Aşa a fost în romanul lui de de