N-a cerut niciodată mult de la viaţă Petre Mocanu

Erau la putere căruţele cu roţi de lemn. Una dintre ele îi aparţinea lui. Câte puteau să încapă în căruţa aceea! Urcau alături de el toţi anii vieţii sale, nu foarte mulţi la număr, căci era tânăr, apoi răsăritul soarelui pe care el să grăbea să-l ducă pe câmp şi să-l răstoarne peste grâie. N-a cerut niciodată mult de la viaţă Petre Mocanu. Doar să rămână pământul la locul lui şi cerul sus, deasupra pământului, iar el să zburde cu caii înhămaţi la căruţă între cer şi pământ, minunându-se de faptul coacerii grâului şi de felul în care se înfrăţea lumina cu spicele, foşnind împreună, şi de stăruinţa macilor de-a lumina cu flăcăruia lor roşie lumina zilei, ca şi cum aceasta nu s-ar fi văzut cu ochiul liber. Ba chiar cu sufletul liber. Aşa cum era el, Petre Mocanu, atunci când strunea caii din hăţuri, de teamă să n-o zbughească într-o clipă de neatenţie spre cer. De acolo toate s-ar fi văzut mai mici, începând cu salcâmii din marginea drumului, continuând cu fântânile de la răscruci, multe pe atunci, mai multe decât anii vieţii omului, şi terminând cu grâul şi pâlpâirea tot mai stinsă a macilor.

Petre Mocanu voia să simtă ţărâna sub roţi şi să audă călcătura rotundă a acestora prelingându-se prin rădăcinile fântânilor şi prin somnul dulce al morţilor până departe, în inima pământului. Pe la amiază, soarele se oprea în dreptul vreunei cruci dintre cele care se găseau prin locurile pe unde îi prinsese moartea pe cei plecaţi cu liota de secerători de acasă. Ce vorbea soarele cu crucile nimeni nu putea şti.

Petre Mocanu ar fi putut să afle, dar îi era ruşine de lumina soarelui să tragă cu urechea. Ea, lumina, era tot ce avea el mai de preţ pe lume. Şi mai era tăcerea înmiresmată a câmpului peste care îşi ploua cântecul ciocârlia. De multe ori cu ploaia aceasta îşi potolea setea, apa f