Pînă de curînd, plăcuţele cu litere scrise cursiv, şcolăreşte – „Nu călcaţi pe iarbă!“ – îl uimeau de regulă pe orice occidental care obişnuia apoi să întrebe ce fel de culturi nemaipomenite de plante aveam prin toate parcurile încît meritau să fie semnalate. Anul trecut, prin hotărîre de Consiliu General, în Bucureşti s-a dat liber la stat pe iarbă.

Pînă de curînd, plăcuţele cu litere scrise cursiv, şcolăreşte – „Nu călcaţi pe iarbă!“ – îl uimeau de regulă pe orice occidental care obişnuia apoi să întrebe ce fel de culturi nemaipomenite de plante aveam prin toate parcurile încît meritau să fie semnalate. Anul trecut, prin hotărîre de Consiliu General, în Bucureşti s-a dat liber la stat pe iarbă. Dar nu toate parcurile par a te invita să te tolăneşti la răcoare, să citeşti o carte, să mănînci un sendviş, pentru că presiunea publică a trecătorilor „corecţi“ de dincolo de oribilele gărduleţe de fier forjat e mare. Încercaţi prin Cişmigiu. Sau nu. Veţi găsi o doamnă/un domn care să se uite pieziş. Aceiaşi care la bloc la ei îşi apără grădiniţa din faţa geamurilor cu preţul vieţii şi al mingiilor unor nefericiţi copii.

O îndelungată interdicţie stupidă de a te bucura de propriul tău oraş a lăsat urme aproape nevindecabile în unii (mai copţi) dintre noi. Probabil că din asemenea interdicţii se nasc şi gesturile reflexe de a îngrădi cam orice. Pomişori în cuşti de metal, gratii de fier de-a lungul trotuarelor, spaţii obturate, teama de orizont, de liberă trecere, de continuum. Paradoxal, un soi de continuum ne oferiseră comuniştii pe vremea lui Ceauşescu. Poate că unii dintre dumneavoastră vă mai amintiţi că, prin anii ’80, gestionarii de cîrciumi fuseseră obligaţi să scoată perdelele de la ferestre. Ca nu cumva, Doamne fereşte, să se adune la fereală o mînă de beţivi şi să conspire cevaşilea, deasupra unui pumn de creveţi vietnamezi. Eram şi noi, aşa, un A